Doamne cât o să mai minți

Copilașii prin părinți?

Doamne cât o să mai ții

Ucigașii de copii și părinții lor de vii?


Decembrie era atunci pe sfârșite. Nu era zăpadă, dar în unele zile, la ceasul dimineții, pământul mai scârția, când și când, sub tălpi. Iernile pe la noi sunt lungi, așa că lupii pândeau atent, risipind suflul aburilor gri peste văzduhul violet. Cetatea, cufundată în întuneric, era împânzită de colindători. Îi recunoșteai după veșmintele foșnitoare, firul de păr tăiat perie, borul original al căciulii și roșeața din obrazul zdravăn, deprins cu aerul tare. Mersul, obișnuit cu încălțămintea regulamentară, îi ajuta să îndoaie piciorul fără greș, la fix, chiar de la semnul de sub genunchi, acolo unde altădată era carâmbul. În alte condiții probabil că s-ar fi împiedicat și ar fi căzut în bot, străduindu-se să reconstituie teoretic și în pantof, pășirea. Numele li se trăgea de la faptul că, fără odihnă și preget, colindau prin toate ungherele cetății ca să-i vadă lumea. Păstorii și oițele lor ședeau încovoiați mai la o parte. Unii erau înghețați, alții frânți de oboseală și spaimă, iar alții, înfometați, își pierduseră nădejdea. Le ajunseseră la urechi câteva stihuri dintr-un colind straniu, gâjâit de un spân însemnat, ce trecuse prin preajmă cu câtăva vreme în urmă venind de la răsărit, ca să rânduiască în miezul verii vreascuri pentru foc. Vântul de stepă purtase pe căi întortocheate stihurile spânului, dinspre pădure tocmai sus, pe munte, spre pășunile pe unde mioarele își făceau veacul, iar cuvintele lui nu și le-au mai putut scoate de atunci din auz. Căprioare căpriori/Nu v-am spus de-atâtea ori/ Ca să nu călcați pe flori?/ Căprioare căpriori/ O să fie-o vânătoare/ Mâine-n răsărit de soare/ Nu știu cum și pentru ce/ Flintele-or să bubuie/ Cine scapă ăla e!Așa că toți tăceau mâlc. Toți îi știau pe colindători iar aceștia știau la rândul lor că păstorii și mioarele îi știu. Cât despre Magi, ei fuseseră aleși cu grijă de cu seară și însemnați să se recunoască între ei. Fiecare știa ce avea de făcut. Irod, cu toate că își tocmise istorici precum Nikolaos din Damasc, care-i alcătuise măiestrit o genealogie babiloniană în ciuda faptului că era idumeu, sau cântăreți precum Adrianus ce-i compunea de trei ori pe zi ditirambi sărbătorești ca să-și mai vină în fire, Irod zic, se temea. Domnia îi devenise nesigură. În jur totul se prăbușea și existau semne că prevestirea se va împlini, așa că vedea peste tot numai capcane, trădători, iscoade și asasini plătiți. Când vorbea se înferbânta, se bâlbâia, dădea din mâini isteric, făcea spume la gură de spaimă și apoi se ascundea tremurând în spatele colindătorilor care, cu toate că îi cântau în strună cu devotament, îi adulmecau lacomi, sfârșitul. Era aproape. Cu ochii pe cer, Magii – Cei Trei Crai de la Răsărit, așteptau pregătiți semnalul. Când a venit, Irod a rămas cu mâna în aer, privind speriat și parcă nevenindu-i să creadă că proorocia se împlinea. Vom muri și vom fi liberi! – s-a auzit atunci din piepturile mieilor tineri nedeprinse cu rana. Apoi a început măcelul pruncilor. Pământul înghețat s-a umplut cu ei și cu sângele lor. În cele din urmă, Irod însuși a căzut flasc, pe spate, cu gura deschisă spre cer, uluit de surpriza întâlnirii cu el însuși. Chiar și așa, Nașterea a putut să se petreacă, iar la urma urmei, ăsta rămâne esențialul. Drumul minunilor părea deschis. Numai că, din fire și din iubirea de arginți, Iuda Iscarioteanul a trădat și au început să apară din ce în ce mai mulți colindători emanați din găurile șobolanilor de prin subsoluri, astfel încât nimeni nu mai poate băga astăzi mâna în foc că Învierea a avut loc. În paltonul lui găurit cu bube de pușcă, Irod îi mai învelise odată pe toți. Urmașul său care, deși pământean, făcea parte din tagma liber-cugetătorilor, tagmă veche și răspândită în lumea întreagă, i-a adunat de prin adâncuri și le-a oferit straie și îndeletniciri date la-ntors.

Colindătorii sunt astăzi printre noi, așa cum cere datina, iar pe magi i-am văzut la televizor cum se cățărau pe o scară, care de care mai sus, să fie mai aproape de steaua care i-a adus în vârf. Așa le e firea. Așa e datul lor. La mijloc nu e neputința, ci doar iubirea pe dos, iubirea de arginți a lui Iuda.

Abia pe urmă te-ai născut tu. Apoi tu, și tu, și tu, și voi toți care habar n-aveți astăzi de Irod. Nu vă fac un reproș, dragii mei. La urma urmei viața merge mai departe. Ceea ce trebuie să știți, dragii mei dragi, este că voi, toți, va trebui să duceți odată și odată până la capătul de dincolo Nașterea. Adică la Înviere. Cu orice preț. Poate că noi am ostenit, ori am uitat, sau, orbiți de lumină și griji, am rătăcit drumul. Dar voi, care nu mai aveți ce să uitați, trebuie să știți cum să vă îngrijiți de această Naștere spre Înviere. Seara, când vă veți aduna în jurul bradului, să împărțiți darurile și bucatele pregătite din ajun, așezate cu grijă pe un ștergar alb, să aveți grijă să puneți întotdeauna un tacâm în plus. Cine știe, poate că ne vom afla prin preajmă sau, dacă nu vreunul din noi, atunci poate că El, Domnul Nostru Iisus Hristos Cel Înviat, născut și regăsit pe-atunci pe când voi nu erați, vi se va alătura să vă deprindă pașii rămași. În definitiv, până la soroc, ar mai fi de împlinit numai o primăvară. Glasuri de prunci vă vor vesti izbânda. Duceți-vă fără frică în mijlocul lor! În mijlocul crucilor de la Piața Universității.Veți vedea cum Duhul Plutirii va purta pași mici și albi peste ape. Și încă ceva. Iertați-ne! Și vă mai rugăm să aveți grijă să ne lipiți post-mortem pe pieptul din fotografia de pe noptieră, hârtiuța îngălbenită pe care scrie cu litere de-o șchioapă „GOLAN”!