Trăim vremuri apocaliptice sau nu? Ce se întâmplă cu omenirea? Care mai este menirea omului pe pământ și în univers? Societatea modernă consideră omul o ființă umană limitată, poticnită, incapabilă să facă față progresului inteligenței artificiale. Așa că ni se propune înlocuirea lui cu un om-mașină inteligență artificială, un hibrid supus nanotehnologiei, dar și mai rău, un om fără repere divine. Prin aceasta se încearcă ignorarea sau chiar abandonarea legilor divine, care stau la temelia lumii și a universului. Care sunt aceste legi?

Iubirea este legea divină a energiilor necreate puse în slujba omului și a universului, este puterea care învinge chiar și moartea, este legea supremă a Sfintei Treimi. Ființei umane îi este imposibilă înțelegerea legii iubirii, de aceea Dumnezeu a lăsat omului mai multe modele de iubire.

Bolta cerească, prin imensitatea, culoarea albastră și frumusețea ei poate fi asemănată cu iubirea. Ați privit vreodată cerul senin? Dar miliardele de stele ale unei nopți senine? O astfel de panoramă te copleșește, te uimește și îți creează o stare de imensă bucurie. Aceasta este starea de bine, frumusețe și adevăr.

Soarele reprezintă un model de iubire desăvârșită. Razele soarelui simbolizează frumusețea sublimă, puritatea, noblețea sufletească, iubirea adevărată; el nu cere nimic: vrea doar să dăruiască, să limpezească, să liniștească, să salveze. Dumnezeu a pus în lumină tot ceea ce ne este necesar pentru veșnicie.

Un alt model de iubire desăvârșită îl constituie izvorul. Priviți un izvor: el țâșnește și curge continuu și chiar dacă cineva aruncă în el un gunoi, el continuă să curgă și murdăriile sunt îndepărtate. Izvorul rămâne pur, viu, pentru că nu încetează să curgă.

Așadar, în soarele care răsare sau apune, în izvorul care țâșnește și curge continuu, în pasărea ce zboară pe cerul albastru, în arborele solitar, în pârâul ce șerpuiește argintiu sau în floarea albastră de pe marginea drumului, în toate acestea și în multe altele, putem contempla legea iubirii divine.

Credința este un dar din cer pe care îl dobândim pe măsură ce alegem să îl exercităm, să îl căutăm și să îl protejăm. Iisus Hristos a recunoscut cât de puternică sau de slabă era credința celor din jurul Său. Unei femei i-a spus aprobator: „Mare este credința ta”. Se dau credinței multe definiții, dar adevărata credință este o certitudine, „certitudinea despre existența lui Dumnezeu ca realitate personală supremă... și despre cele comunicate de El prin revelație”, ne spune Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Experiența credinței ne dă certitudinea în existența personală a lui Dumnezeu, certitudine mai sigură și mai tare decât toate probele, decât toate dovezile și argumentele pe care le aduce rațiunea logică în sprijinul adevărului despre existența lui Dumnezeu.

Nădejdea constituie antidotul cel mai puternic în nenorociri și încercări grave și, nu numai. De n-am avea nădejde nu am fi nimic. Să nu ne punem nădejdea în oameni sau în cele trecătoare, ci să ne punem nădejdea în cele veșnice. De aceea, Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne punem nădejdea în Învierea Domnului: "Fără Învierea Mântuitorului, zadarnică ar fi propovăduirea noastră, zadarnică ar fi osteneala tuturor creștinilor, nu ar mai exista creștinism și zadarnice ar fi plânsul și tânguirea voastră, indiferent de împrejurări și de situație…”.

Pocăința ascunde în subtilitatea ei două elemente importante: conștientizarea păcatului și părerea de rău. Iar înaintea pocăinței stă fapta bună, care descoperă toată taina și subțirimea necesității schimbării minții. Apoi, pentru a merge pe calea desăvârșirii spirituale avem nevoie de un duhovnic iscusit.

Recunoașterea stării păcătoase și căința este o treaptă importantă în actul pocăinței și strict necesară. Fără aceasta nu se poate înainta pe calea progresului spiritual. În parabola „Pescuirea minunată”, observăm că la momentul uimirii lui Petru de minunea înmulțirii peștilor, acesta cade la picioarele lui Iisus, spunându-i: „Pleacă de la mine Doamne, pentru că sunt un om păcătos!”.     

Iertarea este una din problemele fundamentale ale procesului mântuirii omului. Practic, fără iertare, fără pacea lăuntrică, nu se poate face nici un pas pe calea desăvârșirii spirituale. În urcușul spre mântuire, sufletului omului este pus în fața unor alegeri pe care trebuie să le facă privind calea de urmat, dar și identificarea opririlor sau a pașilor pe care trebuie să îi facă, cât și atitudinea pe care trebuie să o adopte pentru reușita misiunii sale. Căință puternică, lacrimi multe, umilință, milă și iertare de la Dumnezeu milostivul. „Fii tare și curajos! Să nu te temi, nici să te înspăimântezi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pretutindeni, oriunde vei merge” (Iosua 1, 9).

Smerenia nu este pur și simplu o virtute sau o bunătate, care să aparțină măsurilor și izbânzilor omenești, ci este un lucru și un înțeles mai presus de fire, pe care numai luminarea și strălucirea harului dumnezeiesc poate să o descrie. Smerenia este icoana și chipul însușirilor dumnezeiești. În chip drept a fost numită de către cei care au ajuns la îndumnezeire „veșmânt dumnezeiesc” și „podoabă a dumnezeirii”. Ea este socotită a fi temelia „nemișcării” spre patimi, pecetea celui desăvârșit, locul neschimbabilității și multe altele aparțin legilor divine, care rămân veșnice pentru omenire și pentru univers. Astăzi, omenirea, încotro merge?