„Simbolul olimpic exprimă activitatea Mișcării Olimpice și reprezintă uniunea celor cinci continente și întâlnirea sportivilor din întreaga lume la Jocurile Olimpice.” (Carta Olimpică, Regula 8) „Aceste cinci inele reprezintă cele cinci părți ale lumii unite acum de cauza olimpismului și gata să accepte rivalitățile lor fecunde. În plus, cele șase culori astfel combinate le reproduc pe cele ale tuturor națiunilor fără excepție.” Aceasta este definită Mișcarea Olimpică de către însăși fondatorul acesteia, Pierre de Coubertin. - amintește Andrei Gușă într-un editorial SolidNews în care analizează și alte aspecte ale Olimpiadei de la Paris, de dincolo de oroarea specacolului de deschidere:

„Jocurile Olimpice sunt poate cea mai frumoasă manifestare de celebrare a diversității culturilor, a respectului pe care reprezentanții diverselor țări și-l poartă unii altora (indiferent de politica internațională), a jocului corect și a prieteniei, a principiului „fie ca cel mai bun să câștige”, respectiv a virtuozității și vigurozității popoarelor care performează. Mai mult decât atât, este și încununarea Muncii de Sisif susținută de mii de atleți desăvârșiți timp de patru ani (și de o viață de altfel), totul culminând în ziua de concurs, atunci când hazardul/divinitatea inclină balanța înspre cei aleși, diferențele de valoare fiind de multe ori cvasi inexistente. Respect, sacrificiu, optimism, diversitate, prietenie – acestea sunt cuvintele cheie când vine vorba de Mișcarea Olimpică.

Rusia a fost interzisă doar la Jocurile Olimpice „Naziste” din 1936

Principiile Mișcării Olimpice nu pot fi respectate doar pe jumătate – sau doar pentru unii. Un principiu fie este respectat pe deplin, fie nu este respectat deloc. Din acest fapt rezidă și frumusețea lumii sportive de altfel – nu este ca și în viața reală, în sport principiile chiar se respectă. Sau se respectau… Festivitatea de deschidere, subiect asupra căruia s-a aplecat pe bună dreptate multă lume, este doar vârful eisbergului acestui eșec moral (și sportiv) numit JO Paris 2024. Elefantul din cameră despre care nimeni nu vrea să vorbească este excluderea sportivilor ruși. O astfel de excludere a mai existat o singură dată în istoria Olimpiadei, este vorba despre ediția de 1936, organizată de Partidul Nazist și deschisă de însuși Adolf Hitler. Occidentul colectiv a adoptat prin excluderea Rusiei o practică nazistă, care se opune în mod direct principiilor de bază ale Mișcării Olimpice – acceptarea rivalităților dintre națiuni pe durata jocurilor și participarea tuturor țărilor fără excepție. În prezent, CIO, controlat de către occidentul colectiv, se preface că unele țări nu există. Putea fi și asta o opțiune, fie ea imorală, în cazul în care noi am fi fost stăpânii adevărului. Doar că adevărul este stăpânul nostru.

JO 2024, un simulacru dpdv sportiv

„Cu un total de 2.655 de medalii, 1.070 dintre ele de aur, 841 de argint și 744 de bronz, SUA se află în fruntea acestei ierarhii, devansând un stat care nu mai există în prezent, Uniunea Sovietică, care ocupă locul secund cu 1.010 medalii (395 de aur, 319 de argint și 296 de bronz) (…) România este pe locul 17.” Cel puțin la unele dintre sporturi, rezultatele acestor jocuri este un simulacru. La judo de pildă, unde deja au evoluat șase categorii de greutate, cel mai probabil nici un podium nu ar fi arătat la fel dacă evoluau și sportivii ruși. Sunt convins că multe alte sporturi, mai ales cele de contact, dar nu numai, sunt în aceeași situația. Prin excluderea rușilor, multe competiții nu doar că sunt foarte slăbite dpdv sportiv, dar rezultatele nu sunt reprezentative. Așadar, situația este revoltătoare (și) dpdv sportiv.

Totuși, cum rămâne cu Israelul?

Care bombardează Libanul chiar în timp ce sportivii israelieni evoluează la jocuri? De ce rușii sunt excluși și israelienii nu? Cum rămâne cu Belarusul? Sportivii bieloruși ce vină au? Deși prin prisma propagandei deșănțate orchestrată de occidentul colectiv situația nu pare atât de gravă, aceasta este agonizantă în ceea ce privește cauză democrației în lume. Cauză care pare să fie în moarte clinică – dar se spune că singurele cauze pentru care merită lupta sunt cele pierdute. Revenind la sport – fie ne reîntoarcem la principiile originale ale olimpismului, fie continuăm într-o paradigma pur comunistă și renunțăm la acestea. Se pot înființa, pe model sovietic, celebrele Jocuri ale Prieteniei. Le putem numi Jocurile Prieteniei NATO & Friends de pildă. Iar simbolul olimpic se poate lipsi de inelul care reprezintă partea rusească a lumii, de ce nu? La câte absurdități ne-au fost date să trăim în ultima perioadă, cu ce ne-ar mai afecta una în plus?

PS: Despre România nu sunt prea multe de spus. Nivelul jenant la care a ajuns sportul românesc oglindește fidel guvernările defectuoase din ultimii 35 de ani, cât și paradigma de țară de scutiți la sport în care ne aflăm. Atât de tare a fost batjocorit sportul românesc în ultimele decenii încât există un dubiu rezonabil că acesta a fost sabotat cu bună știință de către conducătorii pe care i-am avut. Cel mai probabil în schimb nu este vorba de așa ceva, ci doar despre nepăsare și prostie.”, conchide autorul citat.