ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Fanaticii măștii și vaccinului au trecut peste noapte în barca Războiului din Ucraina, cu aceeași patimă și agresivitate cu care până ieri pledau pentru zăvorârea în casă a vecinului nevaccinat.

Un editorial al unuia dintre cei mai buni ziariști din presa scrisă americană, Daniel Greenfield, în Front Page Magazine, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.
 

*


Steaguri ucrainene flutură pe clădiri peste tot, iar vodca rusească e aruncată la canal.

Sunt anulate concerte și dispar cărți în numele unei cauze cu care, nu mai departe de anul trecut, marea majoritate a americanilor nu doar că nu și-ar fi bătut capul, dar despre care nici măcar nu știau că există.

În câteva săptămâni, toată lumea și-a format o opinie pătimașă în legătură cu acest subiect.

Și când războiul din Ucraina se va termina, va apărea o altă cauză pentru a umple vidul, iar indignarea, fălfâitul steagului albastru-galben și toate celelalte vor dispărea ca vodca la canal.

Invadarea Ucrainei de către Putin a venit la momentul perfect pentru a umple golul lăsat de dispariția restricțiilor COVID.

Iar ceea ce spune despre noi reacția la acest eveniment contează mai mult decât ce spune despre Ucraina.

Foamea disperată după cauze noi este semnul unui vid spiritual. Atât ucrainenii cât și rușii cred în cauza pentru care luptă. Noi credem în nevoia de a crede în ceva.

Conflictul legat de Ucraina este vechi de secole, în timp ce implicarea noastră pătimașă în acest conflict este veche de numai câteva săptămâni.

Este foarte probabil că, peste alte câteva săptămâni, vom fi la fel de pătimaș implicați în cu totul altceva.

Nu este o întâmplare că regiunile cele mai puțin religioase din America sunt cele mai implicate pasional în acest război, tot așa cum  cum sunt implicate în progresism, în războaiele culturale COVID și în toate războaiele culturale de până acum și în toate cele care vor veni în viitor pentru a umple vidul lor spiritual.

Oamenii fără nici un scop în pasiunile lor se reped de la o cauză la alta în căutarea unui sens de moment.

Teoriile conspirației dau lumii un sens și hrănesc sentimentul lor de indignare, deoarece îi distrag de la vidul dureros din interiorul lor.

Politica radicală acționează ca un erzaț politic, având propria sa teologie, propriul destin crucial și propriul angajament personal, însă fără a produce nici un sentiment de legătură personală sau de continuitate durabilă. 

Ceea ce este adevărat în politică săptămâna aceasta poate să nu mai fie adevărat săptămâna viitoare.

Criteriile politice se schimbă și partizanul care se află acum în nucleul unui proiect poate deveni peste câțiva ani inamicul din exterior.

Testele de neprihănire și transformările radicale ale Stângii îi obligă pe partizanii ei să fie mereu pe fugă pentru a nu pierde teren, astfel încât să nu fie priviți ca reacționari fanatici, care protestează că noi nu am fost niciodată în război cu Estasia sau că bărbații nu au fost priviți întotdeauna ca fiind cele mai bune femei posibile.

Gloatele sociale lipsite de siguranță îmbrățișează mereu cauze noi deoarece au o temere profundă de a nu rămâne în urma curentului la modă.

Politicile le oferă o validare exterioară și un scop interior.

Disidența politică echivalează deopotrivă cu pierderea religiei și a locului în societate.

De aceea, Cancel Culture este temută în plan psihologic, nu doar din cauza riscului de a rămâne fără loc de muncă sau posibilități de educare, ci pentru că cel vizat își pierde societatea și sufletul.

Comportamentul de turmă reprezintă un răspuns logic la această amenințare. Semnalarea virtuții le protejează poziția în turmă. Și le oferă un sentiment de siguranță temporară într-o ordine socio-politică extrem de nesigură.

Caracterul aparent întâmplător și irațional al anumitor cauze, lipsa de legătură directă cu persoanele din clasa superioară, majoritatea albi, care le îmbrățișează, reprezintă un atu.

Dacă o cauză trebuie să poată fi abandonată în orice moment, este mai ușor dacă acea cauză – negrii, o țară aflată la mii de kilometri, cultura măștii, fetișuri sexuale stranii – este una impersonală.

O lume fără fricțiuni, în care familia, partenerii sexuali, prietenii, casele și carierele pot fi abandonate de azi pe mâine, are nevoie și de cauze fără fricțiuni care sunt ușor de abandonat.

Înlocuirea religiei cu politica a creat niște suflete mai alunecoase, care evită fricțiunile, dar nici nu se mai dezvoltă.

Retardul emoțional poate fi văzut peste tot, dat fiind că adulții se comportă ca niște adolescenți, iar adolescenții ca niște copii.

Nimeni nu mai evoluează, dar mimează în schimb maturitatea cu ajutorul politicii.

Aruncarea cu entuziasm în apărarea unor cauze le creează impresia că au și alte preocupări decât propria persoană.

Politica „corectă” conferă apartenență la o comunitate bazată pe politică, însă, dincolo de toate semnalele de virtute, se află imaturitatea fundamentală a celor cărora nu le pasă cu adevărat decât de ei înșiși.

Acesta este secretul murdar al politicii de stânga, al cărei egocentrism se ascunde cu greu în spatele unui altruism de paradă.

Stângismul nu este un act de conștiință, ci o fugă de conștiință. Cauzele sale, legitime sau ilegitime, sunt numeroase, însă toate au în comun la bază o contestare. Un refuz.

Singura formă de eliberare pe care politicile lor o oferă este fuga de responsabilitatea morală și de dezvoltarea personală.

Cu cât politicile sunt mai radicale, cu atât ele reprezintă o fugă mai mare de responsabilitate.

Adevărata religie este un act de conștiință continuu, în timp ce falsa religie fuge de răspunderea interioară și exterioară, refugiindu-se în cauze politice.

Semnalarea exterioară a virtuții proiectează o falsă justificare pentru a ascunde eșecul fundamental al luptei pentru o justificare internă.

Radicalii sar de la o cauză nesatisfăcătoare la alta, deoarece fuga cere mișcare. Însă cauzele sunt exterioare și, finalmente, nesatisfăcătoare.

Puțin importă cât de acerb luptă stângiștii să schimbe lumea, ei eșuează să schimbe ceea ce se află realmente în puterea lor de a schimba: pe ei înșiși.

Dependența de lupta pentru diverse cauze, ca orice adicție, este la început doar o precipitare, care, progresiv, devine nesatisfăcătoare, frustrantă și mistuitoare.

Furia este suferința celui dependent care devine tot mai incapabil de a regăsi aparenta puritate a angajamentelor sale politice inițiale. De aceea, este nevoit să mărească doza și violența emoțională și fizică a implicării sale.

Radicalizarea, asemenea celor mai mari doze din orice substanță, nu combate anhedonia celui care abuzează de ele.

Fiecare cauză deschide calea spre o cauză nouă, astfel încât cauza originală este deseori uitată, gata însă de a fi redescoperită mai târziu, la momentul oportun.

Atunci când o cauză se află în momentul său de glorie, ea eclipsează toate celelalte cauze și, pentru o săptămână, o lună sau un an, nimic altceva nu mai merită pomenit și discutat.

Cauza momentului ocupă toate canalele de comunicare, înghite toate celelalte subiecte și devine singura problemă reală din univers.

Apoi, după puțin timp, este uitată și abandonată.

Cauza cu „C” s-a dovedit a nu fi câtuși de puțin o cauză reală. A fost doar un efect.