Am ieșit din istorie pentru a rămâne în istorie e o expresie fără seamăn a lui Lucian Blaga și poate că așa va să fie peste vreme cu noi, în fața asaltului secularizării, corpocrației, migrației și globalizării. Ne vom retrage în găoacea noastră și în lumea noastră, uimiți de îndrăzneala noii lumi smintită de ,,elite”. Și vom răsări mai viguroși. Au fost unii care ne tăgăduie existența în această mie de ani, de parcă am fi picat din ceruri. Nici în zilele de acum nu avem liniște cu ei, însă noi suntem dulăi ciobănești, nu căței. N-a fost deloc mileniul întunecat cum s-a spus, mai mult convențional, că și atunci s-au născut oameni, s-a creat, s-a moștenit, s-au rugat, s-au bucurat de viață, s-au zidit mădulare (instituții).

             În mileniul migrațiilor, în acele ,,romanii populare”, cum le-a numit Iorga, cel mai mare istoric al lumii,  „conducerea a fost făcută, de regulă, de preoți”. O spunea academicianul Constantiniu. Au fost și atunci ostași de administrație și de poliție, este neîndoielnic, că doar n-or fi fost importați abia în secolul al XV-lea, când avem atestare documentară, adică primele hrisoave și zapise în arhive cotrocite.

           Astăzi putem isprăvi o muncă și se poate reconstitui acel trecut, desigur în linii mari, în care slujbașul polițienesc aducea vorba stăpânirii, iar preotul răspândea Cuvântul lui Hristos. Dacă primul era văzut mai mult în silă, al doilea era îngăduit cu drag. Căciulă de miel purta și unul și celălalt. Carte învățaseră amândoi de la un preot ori sihastru, de la unul mai răsărit din sat, că viața era aproape în totalitate rurală, iar mai târziu au buchisit în bătătura unei mănăstiri. Îmi pare rău că lumea de azi, cu ,,învățații” de la universități străine de sufletul românesc, nu mai vrea să înțeleagă că preotul era de-al locului, că umbla cu biserica în spate, că lupta cot la cot ori se ascundea în munți odată cu ceilalți, că prădătorii îi puneau foc bordeiului său ca și celorlalte, că răspundeau în fața stăpânirilor în solidar, de orice fel ar fi fost această împilare, ba uneori cu asupra de măsură.

           Dar cum am trăit noi românii și ce mijloace de îndreptare a răului am avut? Blestemul a fost că, în secolele care au urmat romanizării, felurite seminții s-au abătut peste noi. Pentru un referent la Premiul Nobel, Bazil Munteanu (1938), ,,destinul a vrut ca acest popor complex să trăiască mereu în pericol”. Și acum trăim o migrație, cea mai periculoasă, că e destinată să niveleze orice și să distrugă civilizația țărilor europene. Au venit hunii și avarii (triburi ugrice), pecenegii și cu cumanii (tot asiatici), goții și vandalii (germanici). De la cumani am rămas cu beci, bir și cozia (nucet) și huhurez (cucuvea) de la care vine obârșia numelui celor două bătrâne lavre vâlcene, la care poposim cu drag să ne închinăm în ziua de azi: mănăstirile Cozia și Hurez. De la goți a rezultat cuvântul hoț (un polițist nu spune ,,infractor”), de la vandali, a vandaliza. Termeni specifici poliției, cum s-ar spune. De la avari (avar însemna vagabond), noi am zis lăcomiei avariție, de la pecenegi poate pecinginea, tot ceva rău. Tâlharul era un haidamac, din tătarul kapgan am făcut căpcăunul, personajul negativ din basmele noastre. Toată pătimirea, toate relele de atunci, au rămas săpate în sufletul poporului!

           Suntem singurii din Europa care am înglobat pe migratorii slavi, care s-au pierdut, s-au topit printre noi. Noi suntem tot aici, înconjurați de alții veniți sau închegați cu toții mai târziu, cum spunea acad. Dinu Giurescu. Am răzbit prin viforul istoriei și nimeni nu a putut să ne scoată din rădăcini. Nimeni! Doar ne-a răzlețit și ne-a făcut mai cuminți, uneori mai îndărătnici, mai resemnați și mai descurcăreți, dar neapărat viguroși. Nu ne-am bulgarizat când cu Imperiul Valaho-Bulgar al lui Petru și Asan din Velico Tîrnovo. În mijlocul nostru toți s-au făcut ,,o apă și-un pământ” (M.Eminescu). Au venit mongoli și tătari (1241) și mulțime de turci, dar am rămas cu plămada noastră, de-un grai și o lege, „de-o făptură și de-o seamă”. Și dacă va fi să vină timpul dărâmării – Doamne, ferește! – iar noi să nu mai păzim această lege, mai bine să pierim.

                 La cumpăna veacurilor XIII-XIV eram pitiți în munți, iar după nici jumătate de veac ajunsesem la Dunăre, apoi la Nistru, în Țara Basarabească! De aceea, cum dă ciobanul de la stână cheag la lapte într-un hârdău, cum se leagă piftia din Ajun de Crăciun, a fost floare la ureche pentru legendarul Negru Vodă din Țara Făgărașului să traverseze Carpații și să dea cheag țării la 1290, să se așeze la Câmpulung, iar urmașul său să pună mitropolit al țării și să se numească ,,mare voievod”. Că țara era făcută din elemente care se potriveau. Pe hărțile făcute de străini, peste pământul țării noastre au scris ce-au vrut: Cumania, Bogdania, Valahia. Noi eram rumâni, creștini și punct! A fost îndeajuns o voință de comandant și de voievod, de lider, cum am spune noi azi, iar la 1330 i-am distrus pe trufașii maghiari la Posada și Carol Robert a făcut cale întoarsă cu coada între picioare. Nu e o minune că am rămas agățați de Carpați. Am fost mai mulți, că se nășteau prunci, iar civilizația, cultura și credința noastră, vâna noastră de români băștinași a biruit veneticii. Pentru că ,,ce e val, ca valul trece...” (Eminescu).

             De ce s-a uitat că era vremea în care un singur cuvânt, (anume ,,păgân”) făcea diferența între român și vrăjmaș al românului, al creștinului? Pentru asta luptai, pentru asta îți ascundeai agoniseala, pentru ceva lăsat de cei dinaintea ta. Nu eram prieteni cu toată lumea, cum ni se cere acum să fim prieteni cu vrăjmașii noștri ne-au urzit și care ne vor pieirea.

            Tu nu veneai cu invenții pierzătoare de suflet, tu doar altoiai, adăugai peste ce a făcut moșul țău. Inclusiv în ceea ce privește instituțiile, atât de smintite azi de tot felul de fripturiști, impostori, hoți și trădători. Ce lume credincioasă s-a plămădit atunci la noi, ce zidire trainică s-a făcut! Noi eram cei ce stăteam locului, plugari și ciobani, noi n-aveam corturi. Noi aveam bordeie. De aia avem reguli ale obștii, nu ca migratorii, apucături ale găștii și avem obicei al pământului, legea românilor.

           În Transilvania vigoarea românilor e și mai vădită: s-au lățit hunii și au migrat dinspre Panonia și cum un rău nu vine niciodată singur, au mai adus și nemți. Noi ne-am fi înțeles cu toți, dacă nu ar fi avut apucături de barbari, de asupritori. Românii au fost atacați, cu nume schimbat în catagrafii, exploatați, segregați, uciși, fără instituții, aprope fără reprezentare și cu ortodoxie tolerată. La începutul trecutului veac, din instinct național și la chemarea regelui, au spus ,,Pe aici nu se trece!” pentru că ,,Noi suntem români!”  Și am făcut Unire. Iar mai demult, în vreme ce în interiorul arcului carpatic unii boscorodeau (evident, neînțeleși de români), prima organizare politică transilvăneană mai acătării poartă numele de voievodat (1176, Leustachius), nume slav, dar conținut și tipar românesc! Că aici a fost locul predilect de plămădire a poporului român. De aceea, eu când zic Transilvania mi se face pielea de găină și sunt mândru să fiu urmașul unui dreptcredincios care a refuzat trecerea la uniație, pe numele său Mihaiu Șinca din Țara Făgărașului. A pus ce-a putut în căruță, și-a luat familia și a trecut munții la cei de aceeași lege. Credința nu se vinde!

          În evul mediu ,,primul criteriu de evaluare a condiției unui individ era religia”, cum limpede a spus-o acad. Florin Constantiniu. Creștinismul a pătruns ,,pe nesimțite” (S.Mehedinți) și a avut loc o simbioză între Biserică și Stat. ,,La noi, Biserica și Neamul au trăit în deplină solidaritate, chiar de la început” (S.Mehedinți), iar unii sub steag străin vor acum să rupă normalitatea unei vieți de două ori milenare. Limba, ,,martorul cel mai vechi și cel mai credincios al vieții unui neam”,  ne revelă cuvântul biserică (lat.basilica, însemnând tribunal roman). Că unde-i acum altarul stătea judecătorul. Iar martorul de care orice polițist are nevoie în profesiune, amintește de martirii creștini. Răscrucea de poteci și de drumuri, unde pe vremuri erau străjeri și iscoade vechi, nu vine de la Sfânta Cruce? Noi spunem organizației politico-teritoriale ,,Țară”, de la pământ, fiind în acest fel unici între latini, că francezii, spaniolii, italienii și portughezii o denumesc de la pagus, adică de la sat.

           Bizanțul a fost imperiu mândru, a fost fast (bizantin), dar mai ales Biserică. A decăzut și a fost luat tot de migratori. Trebuie să le spunem potrivnicilor de azi că pe această Biserică și pe legile ei stăm și degeaba se fac luntre și punte. Am plecat de la județ și am făcut cnezate, voievodate, țări. Biserica a dat cheag la toate și în sălbăticia ce va veni, cu urmașii neisprăviților de azi, tot prin Biserică ne vom salva.

         Să nu uităm că la noi lege (lat. lex) – cuvânt care se regăsește și în deviza Poliției Române (Lex et Honor - Lege și Onoare) –  înseamnă și normă juridică (lege, drept) și credință religioasă (legea creștină) și nație (om fără lege, adică cel care nesocotește legea pământului, a locului, străin). La români ,,drept” are înțeles și de drept și de adevăr (de aici ,,dreptate”). Noi și strămoșii noștri numim normele lege, adică normă nescrisă, din lat. re-ligio, adică lege provenită prin credință și conștiință, de bunăvoie, în vreme ce la romani, lex desemna numai legea scrisă (lat. legere – a citi). Legea creștinească e același lucru cu legea românească. Infractorul era nelegiuit; se zicea pe vremuri că el săvârșea fărădelegi, nu infracțiuni ca acum. Legea era ,,obiceiul pământului”, nu al oamenilor, care sunt schimbători, ori părtinitori, fie că fac legea, fie că o aplică, fie că judecă. Uitați-vă azi! Așadar, legea venea din obicei, din permanențe, iar acum ne sunt schimbate cu sila și obiceiurile, de-am ajuns să ne supunem ca năucii la tot felul de zăbăuci din UE și de aiurea. Așa era legea. ,,C-așa-i legea din bătrâni/ Din bătrâni, din oameni buni”. Nu face și azi țăranul lucrurile ,,ca lumea”? Ca toți, ca oamenii normali. Dar azi e poruncă să fim openmaind și ne războim cu ,,vechiturile”.

          Directorul de azi din poliție vine de la dregător, cum bătrân vine din latinescul veteranus, unic înțeles. Judele se afla în capul unui județ, dar județul mai era și de judecată. Până și domnia – că noi am fost mereu monarhie, republica ne-au dat-o bolșevicii înțeleși cu vânzătorii apusenii– e specifică românilor (lat. dominus – comandant militar). Dumnezeu e și Domn, că spunem Domnul Iisus, Domnul Dumnezeul nostru. Legat de munca polițistului, părintele și marele învățător al nației Dumitru Stăniloae cugeta despre ,,cuviință”, cuvânt care nu poate fi tradus și ar trebui folosit de polițiști în munca preventivă. Spunem copilului neastâmpărat: stai locului, stai cuminte, fii cuviincios! În vreme ce omul care nu e echilibrat în purtări, potențial client al poliției și pacient al spitalului, ,,e cam într-o ureche”.

        Juzii din vechime erau ajutați la strajă, priveghere sau judecată de cercetași sau vânătorii de urme. Ca acum la mine în Pietriceaua și în satele de munte, se făcea pază obștească, că pădurile, islazurile și apele sunt tot în devălmășie ca și acum, sunt ale obștii. Iar obștea nu înseamnă comunism, înseamnă împreună. Cine ținea un răboj, cine-i ținea pe toți adunați dacă nu taica părinte? Rânduiala era ținută de preoți, de un unchiaș și de multe ori de femei, învățate de mici. Că de aici vine vorba ,,a face capul calendar”, însemnând toate sărbătorile ortodoxe și toate soroacele din sat. Azi nu mai știm nici aniversările fără internet. Tot de aici vine ,,limba maternă”, că se învăța sugând la sân, nu ne scălâmbam în limba Babilonului.

         Cei care asigurau paza bunei așezări a vieții, firescul lucrurilor, munca așezată, plata dijmei, retragerea și ascunderea în fața barbarilor, care răspundeau în solidar cu nelegiuitul ori cu pribeagul, pentru fărădelegi, lucrau numai în unire cu preotul cătunului, satului, târgului. Însuși Mântuitorul povățuise ,,să dea Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale Lui”. Că migratorii aveau doar grija strângerii dărilor, nu și pe a rânduielilor sufletești. Așa am fost noi, bucuroși să trecem cum o da Dumnezeu peste nevoi, ascultând de cei mai răsăriți, pe care ni i-a dat Dumnezeu mai luminați la minte, fie civili, militari ori clerici. Zice Simion Mehedinți tare frumos: ,,Românul e străin deopotrivă și de habotnicie și de mojicia desfrâului”. Eu azi când văd pe alocuri devianță și hoție, la fel ca feciorul de preot din Boteni-Muscel, Petricî Țuțea, nu pot insulta poporul român și sunt convins că cel ce face o grozăvie are în vine sânge de migrator. În România de azi în fruntea bucatelor vezi adesea numai migratori.

            Să bage de seamă polițiștii ,,europeni” de azi și conducătorii cărora patriotismul le pute, care vând imaginea instituției și nu prestigiu, instruiți la școala renegării țării: calamitățile, ca și detronările nu se anunțau prin sms. Dacă rămâneți fără curent, muriți pe dealuri sau pe stradă vorbind singuri. Roalert-ul vestea prin tragerea clopotelor de la biserici. De aceea, când în 1866 află despre urzirea unui complot împotriva lui Cuza, prefectul poliției, ziaristul Al.Beldiman (înmormântat la Mănăstirea Samurcășești), în naivitatea lui dă poruncă să se taie... frânghiile clopotelor. Legalitatea și creștinătatea nu au fost vreodată dezlipite. Iar Biserica strămoșească ,,a fost totdeauna principalul sprijin moral” (N.Iorga). Au trăit în vechea izolare a unei credințe ,,cu un pronunțat caracter umil popular”, în acest ev mediu de care unii uită ,,Statul urmă Biserica”.  Prin urmare, vedeți de ce am rezistat urgiilor istoriei? Că nu Biserica se lua după Stat, ci invers.