Drumul mânăstirii este un drum atât de iubit de către cei care pășesc pe el cu nădejdea mântuirii dar atât de neînțeles pentru cei care nu pășesc pe el. În ultima perioadă nu am putut să nu observ faptul că numărul viețuitorilor din obștile mânăstirilor scade de la an la an. Din nefericire, slujba tunderii în monahism, adică slujba călugăriei, se săvârșește din ce în ce mai rar. Contextul disprețuitor din ziua de astăzi îi descurajează pe cei care doresc să meargă pe acest drum al mânăstirii. De multe ori cei din jur spun „Ce să faci tu acolo la mânăstire?” sau „De ce te călugărești? Ai probleme sexuale?”. Multora le lipsește această educație religioasă despre viața de mânăstire și de aceea această viață este de neînțeles pentru acești oameni. Ei cred că la mânăstire mergi dacă ai disfuncții sexuale, dacă ai decepții în dragoste, dacă nu ți-ai găsit un rost în societate sau dacă ești antisocial. Pentru aceștia mânăstirea este refugiul oamenilor eșuați pentru societate neștiind care este măsura adevărată a acestei vieți. Pe acest drum al mânăstirii au pășit tineri, iar cel care a întemeiat viața monahală de obște, Sfântul Teodosie cel Mare, a ales viețuirea monahală din tinerețe. Pe acest drum au pășit diferiți oameni celebri, artiști, bogați, oameni cu funcții înalte și care au renunțat la toate titulaturile și averile lumești pentru a viețui în mânăstire. Iată că acest drum al mânăstirii este parcurs chiar și de către oamenii care au realizat multe în fața ochilor lumești dar se simțeau neîmpliniți în fața ochilor lui Dumnezeu. 

Chemerea la călugărie este acel sentiment lăuntric care este atât de profund și de intens încât nici un alt sentiment nu poate întrece această chemare. Această chemare este acel sentiment de dăruire, de renunțare la cele lumești pentru a te apropia mai mult de Dumnezeu, acel sentiment de a aprofunda rugăciunea și de a te schimba total din omul cel vechi în omul cel nou. Omul cel vechi adică omul plin de păcate, mânie, supărare și griji lumești devine omul cel nou cu o viață îndreptată, blând, iertător, lipsit de grijile lumești, smerit și ascultător. În mânăstire se tot vorbește de ascultare iar această ascultare face parte din viața monahală. Ascultarea este un mod de viață pentru cei care trăiesc în mânăstire, un mod de înfrânare și smerenie iar ascultarea trebuie îndeplinită cu grijă. Sfântul Varsanufie de la Optina zicea faptul că "Nu contează ce fel de ascultare împlinești, ci felul cum o împlinești. Orice ascultare trebuie împlinită cu smerenie, răbdare și rugăciune. Ascultarea este mai mare decât postul și rugăciunea.".  Dacă această chemare vine din adâncul inimii și mai ales în urma unui canon de rugăciune este bine de urmat această chemare. A nu se confunda chemarea cu dezamăgirile lumești, decepțiile în dragoste sau cu respingerea celor din jur în anumite momente grele din viață. Mânăstirea nu trebuie să fie ca un refugiu al celor care suferă din dragoste și cad în depresii sau al celor care pierd toate averile și titulaturile lumești, pentru că cei care aleg mânăstirea din aceste motive nu doar că își produc singuri suferință dar provoacă tulburare și în obștea respectivă. Un om care intră în mânăstire din diferite motive lumești nu va înțelege niciodată ce este smerenia, ascultarea sau canonul de rugăciune. Refugiul se va transforma într-un calvar și de multe ori aceste persoane tulbură liniștea mânăstirii și în cele din urmă sfârșesc cu plecarea lor din mânăstire. 

Așa cum nu există o slujbă de desfacere a căsătoriei, nu există nici slujbă de desfacere în cazul călugăriei. Odată ce ai primit tunderea în monahism, nu mai există cale de întoarcere. De aceea cei care întră în mânăstire nu sunt călugăriți imediat, ci trec prin mai multe trepte. Cine vine la mânăstire pentru a deveni călugăr, prima dată este frate începător sau soră începătoare. Pentru această etapă nu există o slujbă anume dar cel care este frate de mânăstire primște binecuvântare să poarte hainele negre specifice vieții monahale și de asemenea are voie să cânte sau să citească la strană în timpul slujbelor. Cine nu se simte pregătit pentru viața monahală, din această etapă poate reveni în lume deoarece nu are nici un jurământ depus și nu a primit noviciatul sau denumirea de „frate” prin săvârșirea unei slujbe.  O primă treaptă a începătorului pentru viața monahală este treapta rasoforului, ce se traduce purtător de rasă. Rasa este o haină neagră lungă, mai largă, neîncinsă, și cu mânecile largi. Pentru această treaptă să săvărșește o slujbă specială care se numește „Rânduiala slujbei la tunderea rasoforului”. În cadrul acestei slujbe fratele de mânăstire  este chemat la această treaptă și primește un nou nume când se rostește „Se tunde robul lui Dumnezeu (N – aici îi schimbă numele), în numele Tatălui, amin; și al Fiului, amin; și al Sfântului Duh, amin. Să zicem pentru dânsul: Doamne miluiește. ”. Cel care primește treapta de rasofor nu depune nici un legământ în cadrul acestei slujbe. Următoarea treaptă pe care o primește rasoforul este treapta de monah sau monahie, în cazul maicilor. Slujba tunderii în monahism se poate face în timpul Sfintei Liturghii sau în afara ei. În cadrul acestei slujbe cel chemat la călugărie depune cele trei voturi monahale și prin acestea face legământ înaintea lui Dumnezeu reprezentat prin Sfânta Evanghelie care este pusă pe masă. Aceste voturi monahale sunt: sărăcia, fecioria (curăția) și ascultarea. Odată depuse aceste voturi monahale nu mai există cale de întoarcere în lume pentru cel care dorește să părăsească viața de mânăstire. O altă treaptă a călugăriei este treapta de schimonah. Cei care au ajuns la o viață atât de îmbunătățită duhovnicește primesc treapta de schimonah sau „marele chip îngeresc”. Aceștia primesc veșmite specifice acestei trepte adică Schima Mare și Analavul.

 

 

 

Pentru cei care nu înțeleg viața monahală, această viață este socotită la un nivel mult mai diminuat decât valoarea ei reală. Spun diminuat deoarece pentru cei necredincioși sau pentru cei slab credincioși, această viață este văzută ca o viață inutilă sau de nimic. Pentru ei viața de mânăstire înseamnă o viață între patru garduri sau între patru pereți, izolare de lume și nimic mai mult, neștiind că de fapt viața monahală este o viață desăvârșită pentru cel care respectă rânduielile monahale. În ziua de astăzi dacă un tânăr sau o tânără doreste să intre în mânăstire, prima grijă a părinților acestora este „Dar să nu avem noi nepoți?” sau „La bătrânețe cine o să ne poarte de grijă”. Tot prin ochii lumii am mai întâlnit și următoarea situație în care mare mi-a fost mirarea să aud așa ceva din partea unei doamne. Fiind într-o vacanță la o mânăstire de călugări am însoțit un părinte pentru a-l ajuta să întâmpine un grup de pelerini. O parte din aceștia erau și cunoștințe din partea părintelui. Venind vorba de călugărie la un moment dat o doamnă trecută de o anumită vârstă îl întreabă pe părintele: „Vai părinte, dar de ce v-ați călugărit că sunteți un bărbat așa frumos și arătos.” În clipa aceea am văzut privirea soțului care îi și răspunde: "Vai, femeie! Ești trecută de 50 de ani și cu soțul lângă tine și întrebi așa ceva un călugăr?” Părintele nefiind afectat de întrebare, ba chiar zâmbind răspunde: „Dar ce este doamnă? Credeți că Hristos are nevoie doar de oameni urâți? Credeți că oamenii frumoși nu au ce căuta la mânăstire?” Femeia simțindu-se încolțită și de soț dar și de răspunsul părintelui s-a rușinat și nu a mai scos nici un cuvânt până ce a plecat. Deci iată cum prin ochii lumii, la mânăstire ajung doar oamenii urâți si care nu își pot întemeia o familie. Alții văd călugăria ca pe o viață pe care trebuie să urmezi după ce ți-ai trăit viața din plin, după ce ai săvărșit sute de desfrâuri, după ce ți-ai îmbuimbat pântecele ani de zile sau după ce devii neputincios iar în loc de azil de bătrani copiii preferă să te lase în mânăstire că doar este...gratis. Este adevărat că pentru a intra în mânăstire nu există o vârstă anume dar cine zice la bătrânețe „mi-am trăit viața și mai bine mă duc la mânăstire decât la azil”, ar face mai bine nu se ducă la mânăstire deoarece nu merge din convigere și din chemare, ci mai degrabă merge ca să evite anumite cheltuieli sau un stil de viață. Sunt și oameni vârstnici care merg pe acest drum din chemare și în unele cazuri copiii se opun. Sunt și copii care împlinesc dorința părintelui și îl ajută să meargă pe acest drum. Dacă acest pas este făcut din pură chemare, Dumnezeu așteaptă pe oricine, oricând. În cazul celor tineri ispitele sunt mult mai mari: familia care se opune, plăcerile vieții care apar în diferite forme de plăceri trecătoare, cei din jur care iau în derâdere această decizie, desfrânările și plăcerile trupești și în unele cazuri apar ipsite și încercări chiar la început de drum în mânăstire prin diferite feluri de neînțelegeri și discuții supărătoare. Și în viața de mânăstire mai sunt mici neînțelegeri și discuții dar acestea pot fi depășite prin smerenie, rugăciune, ascultare și răbdare. În cazul discuțiilor cu cei din lume, tinerii sunt batjocoriți și unii spun "Ce, vrei să te călugărești? Ești din ăla pe invers?”.  Interesant este faptul că acești oameni sunt toleranți cu cei din lume care au orientări sexuale spre persoanele de același sex dar sunt judecători foarte aspri cu cei din mânăstiri. Pentru cei care cad în aceste păcate și sunt în mânăstire, ajungem la ceea ce spuneam mai sus în cazul celor care nu se leapădă de omul cel vechi și intră în mânăstire din alte motive în afară de chemare. Dar la panoul expus și de mass media apar doar aceste cazuri care nu fac cinste acestei vieți, însă mass media omite în mod special și cealaltă latură a monahismului. Rare sunt reportajele în care monahii sunt prezentați ca oameni rugători, trăitori de înaltă duhovnicie, oameni ai lui Dumnezeu. Iar această expunere a cazurilor rele este o altă ispită pentru cel care vrea să intre în mânăstire. Poate zice în sinea lui că „decât să ajung așa mai bine nu mă duc”. Dar dacă acel om ar avea chemarea adevărată și s-ar ruga ca Dumnezeu să îi descopere o mânăstire cu trăire adevărată, ar trece peste toate ipsitele. Mai este un aspect de dezbătut. Faptul că unii din interes se văd sau chiar ajung stareți sau starețe și din acea poziție recurg la gesturi foarte asupritoare față de ceilalți. Fac abuz de această funcție și uită de bunătate, omenie, iertare și încep să se vadă drept oameni cărora lor li se cuvine închinare și slavă lumească. Este foarte greșit acest mod de trăire iar cel care intră în mânăstire cu acest gând, nu va rezista foarte mult pentru că Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Stareț nu este cel care are această funcție, ci stareț este cel care trăiește cu adevărat viața monahală fiind el însuși model de smerenie și trăire duhovnicească. Iar acești stareți cu adevărat trăitori ai vieții monahale sunt destui, slavă lui Dumnezeu. În cazul celor tineri am mai întâmpinat și această situație în care anumite persoane îi întreabă pe tinerii monahi „Dar de ce te-ai călugărit? Ți-ai distrus tinerețea”. Și în acest caz nu pot să nu mă întreb oare care ar fi tinerețea trăită cu adevărat? Dacă tânărul păcătuiește în chipul desfrânării este mai bine? Pentru că și aici mai aud „Ei, lasă că este și el tânăr. Azi una, mâine alta. Așa este la tinerețe”. Dar rar am auzit pe cineva să sfătuiească pe un tânăr „Rămâi curat până la căsătorie” sau să îi zică „Dacă ai chemare la mânăstire, du-te”.  De aceea, cei care simt această chemare a mânăstirii, să nu zică nimănui de acest gând pentru că diavolul aduce ispita perfectă pentru a-i întoarce din această cale. 

Acest drum fiind atât de neînțeles pentru unii dar atât de râvnit pentru cei care îl urmează, este un drum cât se poate de greu și totuși atât de frumos. Călugării nu fug în mânăstire deoarece ei fug de lume, ci dimpotrivă ei pleacă la mânăstire tocmai pentru lume, ca să se roage pentru cei care trăiesc în ea. Rugăciunile acestor trăitori ne mai țin în picioare pentru că altfel am fi fost pierduți demult din cauza păcatelor noastre. Misiunea unui călugăr nu este una ușoară. Sfântul Ioan Scărarul spunea că îngerii sunt lumină monahilor, iar viețuirea monastică este lumina tuturor oamenilor”. Dacă călugării devin întunecați și oamenii își vor pierde lumina. De aceaa călugărul trebuie să fie conștient de chemarea lui și de misiunea pe care o are de îndeplinit. Cine dorește să meargă pe acest drum să se gândească mereu la aceste cuvinte: "Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinții îngeri.” Marcu 8 , 34-38