Înaltpreasfinția sa Bartolomeu Valeriu Anania, în prefața volumului de versuri Acatiste, semnate de părintele Daniil Sandu Tudor, susține că în interiorul Rugului Aprins au existat două grupuri: unul literar și altul duhovnicesc. Doar, „Vasile Voiculescu era singurul care aparținea ambelor grupuri, literar și duhovnicesc."

De asemenea, analizându-i activitatea, considera că marea sa poezie își avea rădăcinile creației în jurul anului 1950, când începe să frecventeze conferințele culturale organizate la Mănăstirea Antim. „Prin mijlocirea acestor reuniuni, Vasile Voiculescu se inițiază și apoi se adâncește în literatura filocalică și face din isihasm nu numai un obiect de studiu, ci și universul unei aventuri spirituale din care poezia sa va beneficia din plin. [...] Poeziile care îl reprezintă cu adevărat pe marele poet Vasile Voiculescu au fost scrise între anii 1949-1958. O parte din ele au fost publicate, în 1983, sub titlul convențional Clepsidra."

Afirmațiile Vlădicii referitoare la impactul Rugului Aprins asupra operei lui Vasile Voiculescu sunt întărite și de Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Iată opinia exegetei: „Pentru Vasile Voiculescu, Rugul Aprins a însemnat ucenicia trăirii isihaste, pregătitoare pentru martirajul care avea să-i încununeze existența."

Amintirile sale ne restituie un portret hieratic, semn al urcușului spiritual pe care îl parcurgea discret în interioritatea sa și care s-a oglindit în mod pregnant și în poezie. „Când l-am văzut ultima oară pe Vasile Voiculescu era prin anul 1950, în acei ani și-a scris cele mai multe din poemele postumului volum Clepsidra. Ne aflam, într-o seară, câțiva prieteni ai lui Petru Comarnescu (printre care și Ionel Jianu), la Apostol Apostolide, faimosul (pe atunci) chelner, meloman. La un moment dat, în cameră am văzut intrând un bărbat cu o înfățișare uimitoare. Înfășurat în tăcere, s-a așezat pe un scaun lângă pick-upul la care gazda a pus spre ascultare Sonata pentru vioară și pian de Cesar Frank. Sprijinindu-și ușor pe mâna dreaptă capul, noul venit a rămas nemișcat, lăsându-ne să-l privim în voie, de departe. Vibra, parcă, în jurul acestei figuri de mag, o aureolă nevăzută. Mâna părea transparentă în lumina scăzută a camerei, iar capul christic, cu părul și barba sură, radia o liniște ciudată, îngemănată cu o concentrare dramatică, ce trecea dincolo de percepția noastră comună. A ascultat muzica și a plecat în aceeași tăcere în care venise. Erau anii Rugului Aprins, fără de care nici biografia, nici opera poetului n-ar putea fi înțelese."

În volumul postum Călătorie spre centrul inimii sunt incluse câteva poeme dedicate membrilor reprezentanți ai Rugului Aprins. Printre aceștia se numǎrǎ mirenii Alexandru Mironescu, Paul Sterian, și părinții călugări Daniil Sandu Tudor, Sofian Boghiu și Andrei Scrima. Textele sunt mărturia vie a sincerei sale prietenii. Acestea ne vorbesc și despre o comuniune în duhul unor învățături mistice, înțelese și practicate în cadrul grupului.

Întâlnirea lui Vasile Voiculescu cu membrii Rugului Aprins a avut loc într-un moment de cotitură din viața sa. După moartea soției în anul 1946, scriitorul „s-a sihăstrit", după cum ne spune părintele Andrei Scrima. Ieșea din casă doar „pentru plimbarea zilnică, sau în Cișmigiu" și ducea o viață lipsită de comoditățile normale. Această asceză, impusă parcă în mod voit, la care s-a adăugat angoasa în fața instabilității politice, excluderea din viața culturală, a favorizat deschiderea scriitorului către învățătura isihastă. Astfel ne explicăm, la nivelul datelor biografice, impactul deosebit de puternic pe care Rugul Aprins l-a avut atât asupra sa, cât și asupra operei. Desigur, conjuncturii i se adaugă și fondul său sufletesc, care a rezonat cu această familie spirituală.

Potrivit afirmațiilor Înaltpreasfințitului Bartolomeu Anania, dintre scriitorii reprezentativi ai Rugului Aprins, Vasile Voiculescu s-a apropiat cel mai mult de învățătura mistică. Pe aceasta a transpus-o în poezia sa, redactată cu precădere în ultima parte a vieții.

În culegerea de eseuri Din spumele mării, în capitolul „Poezia religioasă modernă, mari poeți de inspirație creștină", Înaltpreasfințitul Bartolomeu Anania susține faptul că: „Expresia cea mai înaltă și mai pură a credinței și a sentimentului religios din întreaga literatură română se află în opera marelui poet Vasile Voiculescu. [...] Prin meditație și prin exercițiile spirituale ale isihiei el depășește starea de extaz și se ridică până la aceea de entaz, adică [...] la întâlnirea eu-lui cu Logosul. Rodul literar al acestei experiențe, sau, mai precis, expresia ei artistică este ciclul Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, poezii care, după părerea mea, nu pot fi pe deplin înțelese fără luarea în considerație a isihiei."

Discuția cu privire la poezia mistică a lui Vasile Voiculescu trebuie să pornească de la distincția dintre poezia sa de inspirație religioasă, care înseamnă o versificare a temelor și motivelor biblice, și cea care reflectă travaliul urcușului spiritual finalizat cu oglindirea lui Dumnezeu în inima sa, dar de data aceasta purificată de patimi, într-o uniune ontologicǎ a ființei umane cu divinul.

Cuvântul „mistic" provine din grecescul „mistikos" și înseamnă „tainic", deci ascuns, secret, enigmatic. În acest sens, trăirea mistică reprezintă treapta cea mai de sus a vieții spirituale, la care se accede prin rugăciune, meditație, dar și respingere a tuturor actelor care separă omul de Dumnezeu. În ortodoxie, o astfel de trăire este promovată de învățătura isihastă, sintetizată și conceptualizată de Sfântul Grigorie Palama, în secolul al XVII-lea. Înaltpreasfinția sa Antonie Plămădeală, în studiul Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, definea isihasmul ca fiind „rugăciunea neîncetată care conduce sufletul către isihie, cu alte cuvinte spre o liniște lǎuntricǎ."

Kallistos Were, în Împărăția lăuntrică, ne oferă câteva amănunte cu privire la etapele pe care novicele le parcurge de-a lungul traseului sǎu transcendental. Într-o primǎ fazǎ, omul trebuie „sǎ fugǎ de oameni, să trăiascǎ o vreme în reculegere. [...] Aceastǎ etapǎ e de natură spațială, este vorba de o despărțire exterioară, fizică, de oameni. A doua treaptǎ este și ea exterioară. Omul trebuie sǎ deprindǎ tǎcerea, să nu mai piardǎ timpul cu vorbǎria inutilǎ. Dar nici una, nici cealaltă nu sunt suficiente pentru a face dintr-un om un isihast. [...] Pentru a ajunge la adevărata liniște lăuntrică trebuie să treci de la a doua la a treia treaptă, de la isihia exterioară la cea lăuntrică, de la simpla absență a cuvintelor la ceea ce numește Sfântul Ambrozie al Milanului «tăcerea activă și creatoare»." Cea din urmă etapă are loc în momentul când harul Duhului Sfânt intră în simbioză cu anahoretul, devenit, în urma propriilor sale strădanii, un isihast desăvârșit.

Acest demers simbolic este posibil doar în urma despătimirii de orice gând, dorință sau păcat. Indiferent de statutul social, actantul care dorește să atingă desăvârșirea trebuie mai întâi să se golească de sine. Dacă se numără printre „învățații tainelor" – după accepțiunea Sfântului Grigorie de Nyssa, poate atinge cu mintea coborâtă în inimă iluminarea. Acest aspect se produce în momentul când în chip tainic novicele îl întâlnește pe Hristos, Mirele Ceresc „în cămara de taină a inimii". Într-un act de transcendere a întregii cunoașteri, el poate ajunge „până într-acolo unde se consumă Logodna contemplației noetice", după observațiile Înaltpreasfințitului Bartolomeu Anania. Raportându-ne la subiectul analizei noastre, ar mai fi de adǎugat faptul cǎ, de cele mai multe ori, poezia mistică exprimă prin simbolurile utilizate inexprimabilul.

Deși întâlnim texte valoroase, care s-ar înscrie poeziei mistice și în perioada anterioară contactului cu grupul „Rugului Aprins", luǎm totuși în discuție lirica sa redactatǎ în ultima parte a vieții, mai exact cea dintre anii 1949 și 1958. Prin urmare, vom apela la volumele Clepsidra și Călătorie spre locul inimii.

O primă poezie selectată este Mâna, scrisă în 1955 și devenită probă de acuzare în dosarul său de anchetă, din 1958. „Nu am pași de-o leghe să te alerg prin lume, / Nu am șase aripi să te prind din zbor... / Din abisul vieții doar te strig pe nume / Nu mai am nici suflet: tot sunt numai dor... / Veci de veci la tine n-ajung a urca. / Până peste creștet m-ai zidit în tină: / Bietele-mi atingeri nu te vor spurca ... / Doamne, însă nu mă poți împiedica / Să-ți sărut cu gândul mâna de lumină."  Pare ciudat astăzi, când scriu aceste rânduri, dar, din păcate, aceste versuri, în care Vasile Voiculescu își exprimă trăirea spirituală, au stat la baza condamnării sale din anul 1958.

De profundis poate fi interpretat asemenea unui strigăt al ființei rănite, căzută într-o lume imperfectă. Accentul cade pe imposibilitatea atingerii perfecțiunii christice în absența unirii cu Absolutul: „Am căzut fiindcă m-ai smuls Tu din Tine, /  Pentru că m-ai zvârlit, am căzut... /  Așa plânge toată eternitatea din mine... /  Umple-mă cu păcat, umple-mă cu rușine, /  Sfânt am fost, sfânt rămân, ca la ’nceput /   Viața mea s-a iscat în lut. /   Eu, în a patra ipostază, țip din ruine: /   Cine, Doamne, mă va pune la loc? Cine? /  Nu dragoste, nu milă, nu iertare, /  Vreau dumnezeiasca mea stare /   Întregește-mă, întregește-Te, Doamne, iar cu mine."

Versurile nu aparțin unui mistic, căutător al purificării de patimi și al golirii de sine. Textul evocă, mai degrabă, starea unui revoltat, care îi cere Domnului să-i redea creaturii sale statutul „de fiu al Luminii". Conform învățăturii misticilor, prima etapă a ascensiunii spirituale este reprezentatǎ de conștientizarea stării interioare de ins căzut.

Scafandrul este un text poetic ce mărturisește despre umilință ca atitudine purificatoare a sufletului, îngăduind speranța întâlnirii cu Dumnezeu în „cămara cea de tainǎ a inimii" după expresia Apostolului Pavel, în „scoica-nchisei inimi" după accepțiunea lui Vasile Voiculescu: „Acum m-afund în mine, în oarba mea genune, / Întru-un ocean de patimi cu fundul nepătruns, / Sargasă de păcate și n-am puteri de-ajuns, / Plăpând scafandru-n tainic veșmânt de rugăciune. / Să bâjbâi pân la Tine, cu -ntinse, mâini nebune, / Tu-n scoica-nchisei inimi, mărgăritar ascuns."

Zoe Dumitrescu-Bușulenga interpretează textul în sensul titlului dat volumului, pe care de altfel îl și prefațează, ne referim la Călătorie spre locul inimii: „Așadar, inima, locul cel tainic, devine «centru» spre care se îndreaptă pelerinul și, în același timp, călăuza cea fără greș, «busolă vie spre veșnica lumină» (după cum mărturisește în poezia Busola) și nădejdea temeinică în lupta împotriva minții, a cugetului și a cunoașterii raționale."

Una dintre poeziile de rezistență ale volumului este Liturghie cosmică, text care respiră liniștea celui care a aflat adevăratul sens al vieții: „Doamne, lucrarea pe care ai început-o cu mine / Simt că nu se va sfârși aici și cu moarte: / Slujesc în alaiul unei uriașe liturghii străine, / și nu mă poate opri în el și pentru sine / acest pământ îndatorat doară să mă poarte. / Îi calc numai – tinda cu lespezi puține – / Lepăd în el straie de rând, îmbrac pe cele divine / Și trec cu alaiul Tău spre altar mai departe / La spăimântător de dulcea-mpărtășire a-ntreg Cosmosului cu Tine."

Reținem expresia poetică „liturghie străină" ca semn al diferenței antitetice dintre lumea căzută și armonia divină. Pentru a se salva, omul trebuie să treacă precum un străin prin lume, căci după cum afirma Sfântul Maxim Mârturisitorul, „creștinul nu are cetate aici pe pământ, ci patria sa este în cer".

Ca o concluzie la întreaga creație voiculesciană Înaltpreasfințitul Bartolomeu Valeriu Anania, în studiul Din spumele mării. Poezia religioasă română modernă - mari poeți de inspirație creștină, nota pe bună-dreptate faptul că „expresia cea mai înaltă și mai pură a credinței și a sentimentului religios din întreaga literatură română se află în opera marelui poet Vasile Voiculescu."