În anul 1927 Sandu Tudor va surprinde cititorii revistei „Gândirea"1 cu publicarea unui amplu poem, cunoscut credincioșilor sub denumirea de Acatist. De această dată, scriitorul dedică o amplă poezie religioasă protectorului capitalei, Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov ale cărui moaște se găsesc în Biserica Patriarhiei.

Termenul de acatist2 provine din grecescul „akathistos" și se traduce „stând în picioare", fiind o formă veche de imn liturgic închinat unei persoane sfinte. Acatistul aparține cultului bizantin și are o formă fixă, mai exact este alcătuit dintr-o succesiune de douăsprezece condace și icoase.

Termenul de „condac"  desemna în vechime bățul pe care se înfășurau manuscrisele de pergament sau hârtie. Prezentarea succintă a vieții sfântului elogiat se realizează în strofele denumite „icos"  - termenul provine din cuvântul grecesc care înseamnă „casă".

Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou scris de Sandu Tudor (la 31 de ani - n.n.), respectă tipicul tradițional, treisprezece condace și douăsprezece icoase, fiecare având în parte un număr rânduit de versuri. Textul este o amplă prezentare a vieții Sfântului Dimitrie. De asemenea, respectă întru totul metrica și ritmica vechiului acatist de tip bizantin. Ceea ce aduce nou scriitorul este numărul consistent de metafore cu valoare de simbol și muzicalitatea fină a versurilor. FOTO din acea perioadă cu Sandu Tudor (dr): Revista Atitudini

În anul 1928 Sandu Tudor va depune poezia la „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spre cercetare și aprobare", în speranța că ampla sa lucrare va fi învestită cu valoare de rugăciune, pentru a „fi întrebuințată de credincioși în pioasele lor citiri și mângâieri duhovnicești, fără temere de erezie sau inovație nepotrivită învățăturii Sfintei noastre Biserici Ortodoxe."3

La scurt timp, mai exact la data de 13 iunie 1928, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aprobă tipărirea lucrării, apreciindu-i „valoarea ei atât din punct de vedere literar, cât și din punct de vedere al păzirii intacte a adevăratei învățături a Sfintei noastre Biserici."4 Acest act certifică decizia Bisericii de a introduce poezia în rândul celor recomandate de cultul ortodox spre citire. Precizăm faptul că scriitorul se numără printre puținii laici care au reușit să compună o creație poetică atât de amplă închinată unui sfânt.

În anul 1942 Sandu Tudor va tipări Acatistul la Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă. În Cuvânt înainte mărturisește cititorilor câteva amănunte biografice care au stat la baza creării acatistului. „Am început acatistul acesta în seara Sâmbetei Morților, ajun al Sfintei Duminici a Rusaliilor. Sunt cincizeci de zile de la trecerea din această viață a celui mai tânăr dintre ai mei. O rugăciune pocăită Sfânt – Domnului, Cel cu nume de taină, Cel peste cugetele noastre, Nădejdea cea din veac în veac. Pentru așezarea la loc de liniște a sufletului fratelui meu, Eugeniu."5

De asemenea, face câteva precizări cu privire la importanța și rolul pe care poezia de rit bizantin o are în traseul de înduhovnicire al fiecărui credincios. „Acatistul este o mare cântare duhovnicească, tipică evlaviei creștin-răsăritene. Dintre toate mărețiile solemnități de la curțile crăiești ale Țaringradului, poate cea mai măreață, mai impunătoare era tocmai această slujbă a «Imnului Acatist», care în grecește înseamnă «sfântul cântec în picioare». Nici luminatul Împărat nu putea să se abată de la canon și să se așeze cumva jos în vremea zicerii lui. La auzirea lui trebuie să stai neclintit, drept ca o lumânare care arde în încremenită slăvire.

Acatistul face parte din mistica liturgică, din ceea ce se cunoaște în ortodoxie prin: «închinare neîntreruptă» sau «slăvire neîncetată». [...] Cum spunea un bătrân ieroschimonah din Muntele Athosului, el e o «roată heruvică de cântec și smerenie» care suie, suie mereu. [...] Măreția și măestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet și culoare bine măsurată, cealaltă, e lăuntrică, de descoperire și tâlc dogmatic. Închis în tiparul unui canon aspru și dinainte hotărât în cele mai mici amănunte, desăvârșirea aceasta formal rece, ca precizia unui misterios cristal, e de fapt, numai un fel de a stăpâni și ordona aprinderile spirituale ce trebuie să izbucnească din inimile noastre. [...] Așa, după un «condac» - ceea ce în elinește înseamnă «iatac» – după această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un «icos» - adică momentul – bucată imnologică mai mare și narativă și care la rândul ei se încheie cu o litanie, adică un cântec de laudă. Ritmul acesta crește de douăsprezece ori de-a-lungul –evocării- vieții sfântului sau sfintei căruia îi este închinat acatistul, îmbinându-se într-un tot nedespărțit. Cele douăsprezece cicluri interioare, odată terminate, acatistul se începe iară de la capăt și așa pururea, la nesfârșit, către starea de răpire. [...] Fără îndoială, nimeni nu poate să primească și să înțeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel de poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea și setea contemplării."6

La această ediție, din 1942, la începutul fiecărui icos, Sandu Tudor așază câte un desen lucrat de pictorul Mac Constantinescu după icoane vechi. Fiecare icoană ilustrează o secvență din viața Sfântului Dimitrie, anunțând în felul acesta deschiderea itinerariului spiritual.

Cele douăsprezece icoane nu reprezintă promovarea unui exercițiu tehnic virtuos de contemplare la nivel estetic, ci ne îndeamnă să participăm, alături de poet, la mutarea subiectului iconografic înlăuntru nostru.

Sandu Tudor, fost student la Belle Arte, însoțește fiecare secvență iconografică și cu câteva versuri religioase, ce seamănă mai mult cu niște motto-uri. Fin psiholog, urmărește ca viața din ramă să-i trezească cititorului trăiri interioare, cu rol cathartic.

Cu alte cuvinte, poetul cunoscând faptul că, de cele mai multe ori, în astfel de cazuri, cititorii au o atitudine mai mult pasivă decât activă, subliniază mesajul poetic cu ajutorul câtorva imagini iconografice, care să-i ajute în demersul contemplației rugătoare. Mai exact, urmărește ca fiecare credincios să devină un participant pios la actul sacralizator. Așadar, Sandu Tudor realizează un act total, de prindere a cititorilor în mrejele unui itinerariu spiritual, cu ajutorul unor secvențe menite să ne arate pe de o parte douăsprezece ipostaze din viața Sfântului Dimitrie, iar pe de altă parte un model de înduhovnicire.

Acatistul se deschide cu câteva versuri de laudă dedicate ierarhiei cerești. În primul Condac și în primul Icos poetul transpune în versuri câteva episoade definitorii ale Vechiului și ale Noului Testament. Unul dintre acestea este momentul întâiului păcat.

Icoana care însoțește textul are ca motto versurile: „Dulce la vedere, dulce la mâncat / raică roadă de lemn fermecat, / moartea din sâmburul miezului tău / așternutu-mi-a trupul pământului greu."7 Observăm invenția poetică a adjectivului „raică", cu sensul „care aparține raiului" din expresia „raică roadă de lemn fermecat", ce denumește biblicul fruct din care au mușcat Adam și Eva, încălcând în felul acesta porunca ascultării. Versurile au o frumusețe stranie, cu toată impresia de sintaxă greoaie, și redau misterul acelui episod biblic, și ne referim la momentul în care, Dumnezeu a așezat în sâmburele fructului oprit atât germenele vieții cât și pe cel al morții.

Apoi Turnul Babel este imaginat ca o materializare a urii față de divinitate, ce se strânge în urmașii lui Cain: „Și din sporul urii ce-a nelegiuit, / știința răsvrătirii-și sue trupu-ntruna, / un turn vavilonic, spre cer clădărit, / din trufie-aproape să ajungă luna. / Așa-Ți duc prin veacuri, oamenii, hulirea, / prin tăgăduire vrând dumnezeirea." (Icos I)

Sandu Tudor realizează un amplu rezumat istoric, pornind de la creația lumii și ajungând până la răstignirea Domnului, Fiul lui Dumnezeu, descriere care se întinde pe câteva pagini.

Omul este definit prin sintagma „rod și semn supus", care subliniază virtutea smereniei, alterată după întâiul păcat. Făcut „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu", este purtătorul în mod natural al peceții Duhului Sfânt. Spre deosebire de gândirea platoniciană în care se evocă necesitatea sufletului de a se elibera din închisoarea în care trupul îl subjugă, creștinismul, prin răscumpărarea lui Hristos, evocă un echilibru între spirit și materie, în sensul că spiritul este înzestrat cu puterea de a subordona materia.

Omului i s-a îngăduit să se întoarcă în veșnicie numai după ce Hristos a reinstaurat în el „asemănarea" pierdută: „cu smerire adâncă, printr-un darnic semn, / dragoste, sub chipul Omului, Te-ai dat. / Ei ți-au spart chivotul, răstignit în lemn, / Tu ne-ai dat, prin moarte, trupul înviat. /Așa, iar, iubirea-ți ne-a răscumpărat: / la veleatul roșu lui Pontu Pilat. / Întrupați, în Tine, Bisericii vii, sfinții se fac nouă ca vița de vin, / din butucul Vieții rodind, sfintei vii, / strugurul jertfirii, sânge de sfânt chin. / Pe pristol se umple potirul prea plin, / din pilda ce-ai scris-o pe fruntea cu spin, / plinătatea lumii să se împlinească." (Icos I) Prin urmare, Sandu Tudor condensează în câteva versuri o întreagă antropologie teologică, rememorând meditațiile Sfinților Părinți.

În următorul Condac elogiază viața cuviosului Dimitrie, închinându-i o amplă litanie. Textul este precedat de o icoană cu motto-ul: „Cum vedeți, sunt un obraz de văcar sărac, / sub crâmpelul de cer, lângă apele Lomului, / norii, pasărea, vântul, tovărășie –mi se fac / la pândă de bivoli și la semnele Domnului."8

Motto-ul și icoana au un caracter narativ. Provenind dintr-o familie de țărani săraci, Dimitrie nu urmase „cărturăria plină de zădar" și „nici vrun meșteșug spornic de trufie", ci doar calea smerită a vechilor monahi. Dornic de însingurare a ales să profeseze meseria cea mai umilă din sat, aceea de văcar. Cu toate că sătenii îl desconsiderau pentru înfățișarea sa („Zdrențe pe trup schilav, nod scaieți în barbă"), Dimitrie învață să citească în natură semnele Domnului (grăia „cu ploaia, păsări, sfârc de iarbă, de sporeai în tine sfântul Înțeles.")

Sandu Tudor, după ce a studiat cu atenție viața sfântului, ne aduce în atenție o întâmplare mai puțin cunoscută. Cuviosul, într-o bună zi, cu călcâiul opincii, „din nesocotință, sau din nevedere", a turtit cuibul unui pitpalac. Ca pedeapsă, Dimitrie și-a „canonisit, cu blestem de frică, / stângul ce zdrobise cuib de păsărică. / […] trei ani de pedeapsă, / în șir, zi și noapte, neîncălțat, uitat, gol până la coapsă."9

Astfel, cu un picior descălțat, fie vară, fie iarnă, văcarul satului umbla fără a-l interesa că semenii său începuseră să-l considere nebun. După această ispravă, Dimitrie, simțind chemarea Duhului Sfânt, s-a hotărât să se retragă într-o mănăstire. Dându-se „în mâna schivnicilor meșteri, / în zarconul tagmei, vajnicul Cuvânt / te-ai cioplit călugăr, ca pe lemnul sfânt."10(Icos III)

Sandu Tudor evidențiază și virtuțiile pe care le dobândise smeritul părinte în urma deprinderii pravilei călugărești: „Nu vorbeai prea multe, te sfiai în toate. Nu-ncercai vreodată să ieși la iveală. / Îți plăcea tăcerea lină să te prindă, / ațintind, sub candeli, sfinții–n zugrăveală / și să fii la slujbă cel din urmă-n tindă."11

În cele din urmă, monahul se retrage în munți într-un bordei pentru a dobândi în inima sa darul harismelor cerești.

În primele trei condace și icoase, Sandu Tudor surprinde rând pe rând etapele trecerii sale de la omul profan la cel duhovnicesc. Scriitorul a urmărit să evidențieze traseul prin care omul firesc, în urma despătimirii trupești, în mod simbolic „moare", spre a se naște „a doua oară", ca om duhovnicesc. Apostolul Pavel este cel care a făcut pentru prima dată această distincție. Termenii antinomici psychikos-om firesc și pneumatikos-om duhovnicesc îi găsim explicați pe larg în Epistola către Corinteni, în primul capitol. „Murind" față de lumea profană și născându-se a doua oară, în Hristos, Dimitrie a rămas ascuns într-o peșteră, cufundat în rugăciune până la sfârșitul vieții.

În ultimul Icos, Sandu Tudor pregătește cititorul pentru ieșirea din starea de meditație, atrăgând subtil atenția asupra necesității noastre de a rămâne până la sfârșitul vieții într-o stare de liniște sufletească și pace interioară, chiar și după finalul rugăciunii: „Doamne stau în pragul ușii Tale mute / și sfârșind cetirea sfintelor ceasloave, / îmi plec fruntea-n fața slovelor tăcute / pân-se stinge-n mine zvonul de voroave. / Mă îneacă-adâncă Liniștea-ți deplină. / Tu ești pacea-n care stelele rotesc."

Spre finalul icosului, reia ideea transfigurării firii umane prin harul Duhului Sfânt, de care au parte cu precăderii anahoreții. Această sfințire ființială obținută printr-o viață monahală aspră este văzută de poet ca o nouă creație divină: „Pe țăranul aspru ce slujea pământul / răzimat în bâtă, bărbos, ars de soare, / l-a lucrat canonul schivnic cu cuvântul, / făurind minune, albă arătare, / o icoană albă de sfânt bizantin."

Dacă lăsăm deoparte sintaxa obositoare, limbajul vechi, diluarea, în unele părți, a discursului encomiastic, narativitatea întinsă, acest acatist este unul dintre cele mai valoroase texte din literatura cultică ortodoxă, pentru că făuritorii unor astfel de poezii nu vizau finalitatea estetică, ei înșiși nefiind, decât rar, talentați.

Poate părea bizară preferința lui Sandu Tudor pentru cuvintele arhaice, însă acestea au savoarea lor, cu condiția să fie înțelese. Ele reprezintă un liant între strămoși și urmași și se înscriu în valorile tradiției ecleziale, încărcate de aura sacră a nenumăratelor rugăciuni rostite de-a lungul timpului cu aceste cuvinte. Dintr-un pios respect față de tradiție, Sandu Tudor a dorit să reînvie limba vechilor cazanii.

_____

1. Sandu Tudor, Acatistul Sfântului Dimitrie cel nou Basarabov, în Gândirea, an. VII, 1927, pp. 235 – 250.

11. Ibidem., p. 73.

Va urma