În pofida măsurilor luate, în anul 1949, Sandu Tudor, considerat liderul grupului, este trimis în judecată, intentându-i-se un proces. În lipsa unor probe concludente (Securitatea urmărea să-l acuze de organizarea unui grup infracțional), a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru așa zisele „neregularități săvârșite pe timpul Primului Război Mondial".

Cu toate că populația era atent supravegheată, o parte dintre membrii grupului „literar" Rugul Aprins a continuat să se întâlnească, de data aceasta într-un cadru restrâns, departe de ochii publicului, la domiciliul lui Alexandru Mironescu, dar și la locuința lui Barbu Slătineanu.

Vasile Voiculescu, o dată pe săptămână, de obicei marțea, mergea la Barbu Slătineanu, colonel pensionar, scriitor de nuvele istorice. În locuința sa, de-a lungul anilor, își întocmise o amplă colecție de ceramică veche românească și străină, pe care, datorită conjuncturii politice, o donase Statului Român împreună cu o parte a imobilului. În felul acesta a luat ființă Muzeul Slătineanu.

În urma donației, colonelul Barbu Slătineanu își rezervase dreptul de a ocupa împreună cu familia câteva camere. Colonelul mai păstrase din fosta sa locuință și un mare salon unde își primea puținii prieteni pe care îi mai avea, câțiva oameni de artă și scriitori. Printre cei care-i frecventau domiciliul se numărau: Vladimir Streinu, Elena Iordache, Dinu și Cornelia Pillat, Vasile Voiculescu, Șerban Cioculescu, ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania.

Într-o atmosferă de „înaltă ținută intelectuală", acești scriitori se adunau pentru a-și prezenta unii altora operele literare care, dată fiind noua conjunctură politică, nu mai puteau fi publicate. „Nu era vorba de un cenaclu propriu-zis, deși în cadrul reuniunilor nu se citea și nu se discuta nimic altceva decât literatură și artă, ci de o familie spirituală ce-și căuta supraviețuirea, întru noblețe, de-a lungul unei epoci literare dominate de ceea ce s-a numit mai târziu sociologism vulgar." -  după cum ne povestește Valeriu Anania în Rotonda plopilor aprinși.   

În perioada când Vasile Voiculescu dispărea cu desăvârșire din orice revistă literară, în cadrul intim al salonului scriitorul mai putea găsi câteva opinii referitoare la creațiile sale artistice. Într-una din zile, mărturisește Cornelia Pillat în lucrarea Eterna întoarcere, „doctorul, invitat împreună cu Vladimir Streinu și soția sa, ne-a citit nuvela clocotind de senzualitate, Sezon mortși altădată Chef la mănăstire, o dezlănțuire rablaisiană de pofte. Vladimir Streinu deborda de încântare, dar își potolea elegant gesturile și aprecierile exclamative, iar Dinu Pillat, un fin epicureian, exulta spontan de plăcere. Atmosfera era plină de bună dispoziție, iar prin ferestrele deschise pătrundea parfumul florilor din grădină ce se deschideau în răcoarea înserării."

Atentă la detalii, în volumul monografic Eterna întoarcere, Cornelia Pillat enunță câteva observații referitoare la aceste întâlniri: „De câte ori sfârșea de citit o povestire Vasile Voiculescu își lua ochelarii de pe nas cu un gest repezit, încercând apoi să ne surprindă gândurile cu ochii săi iscoditori de viezure, încă înainte ca vreunul dintre noi să apuce să spună un cuvânt. În acele clipe avea parcă ceva de copil care a făcut o poznă și aștepta cu neliniștea unei curiozități ușor amuzate să vadă urmările."

Prin aceste lecturi literare, intelectualii amintiți își „oxigenau pentru câteva ore, creierul asfixiat de deșertul directivelor realismului socialist." ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, care de altfel frecventa și el grupul, consideră că aceștia se aflau în căutarea unor „oaze de sănătate literară într-un pustiu al conștiinței, presărat cu leșuri". Mai ales că, în contextul conjuncturii politice, viața literară era sufocată de scrieri „realist-socialiste".

După eliberarea din închisoare, în anul 1952, Sandu Tudor se călugărește. Devenind monahul Daniil, se retrage la Mănăstirea Rarău. Odată ajuns ieroschimonah, „se cufundase într-o profundă asceză", după cum își amintește Alexandru Mironescu. De obicei în preajma sărbătorilor, de Crăciun sau de Paște, cobora din vârful muntelui, vreme de câteva zile în București, fiind găzduit întotdeauna de vechiul său prieten Alexandru Mironescu. În decursul acelor zile discuțiile deveneau o veritabilă desfătare sufletească. „Atunci întâlnirile erau mai centrate pe meditația spiritului deoarece ne împărtășea din lecturile, cercetările, reflecțiile sale sau ne citea acatistele pe care le compusese între timp."- după cum precizează Șerban Mironescu în articolul Rugul Aprins, un mod de a retrăi ortodoxia. Acest grup de intelectuali a continuat să se întâlnească până în anul 1958, când a avut loc arestarea lor. Astfel, a luat ființă „lotul Rugului Aprins", format din șaisprezece persoane, monahi, laici și câțiva studenți, care au avut „vina" de a gândi altfel decât ideologia de partid.

***

La Mănăstirea Antim nu s-au organizat doar simple conferințe culturale. Sandu Tudor, jurnalist de profesie, împreună cu apropiații săi colaboratori, a căutat să realizeze în mod practic educarea unei mase mari de oameni.

Publicului i se cultiva treptat gustul pentru literatură, artă, matematică, sociologie, fizică, medicină, arhitectură, poezie, muzică sacră și simfonică. Grupul Rugul Aprins considera că toate disciplinele au ca punct de plecare o idee sau un fapt de natură Divină. Totodată oamenii de cultură adunați sub cupola Mănăstirii au căutat să-și dezvolte, în funcție de zestrea și talentul pe care le dețineau, dorința de a deveni un autodidact. Astfel, se  urmărea ca fiecare membru să se aplece asupra unei discipline, pe care să o studieze de-a lungul vieții în cele mai mici amănunte. În felul acesta diletantul, în urma sârguinței sale, putea să ajungă un desăvârșit. 

De exemplu, doctorul Gheorghe Dabija, renumit profesor universitar în cadrul Facultății de Medicină, era preocupat de studiul electrofiziologiei și de funcțiile celulare ale organismului. De-a lungul prelegerilor sale, la Antim, a încercat să demonstreze auditoriului, ajutându-se de câteva studii de factură mistică, că rugăciunea inimii/ neîncetată accentuează întreaga activitate nervoasă a organismului. El a susținut această prezumție și în cadrul cursului său de Fiziologie Generală. Chiar dacă ipotezei sale îi lipsea atunci o temeinică demonstrație, Gheorghe Dabija, ani de-a rândul, a continuat să cerceteze și să adune noi informații în sprijinul ideii sale.

Îmbinarea științelor exacte cu spiritualitatea creștină o întâlnim și în activitatea matematicianului Anton Dumitriu. Vreme de câteva luni de zile, la Mănăstirea Slatina, împreună cu părintele Petroniu Tănase, matematician la rândul său, a lucrat la demonstrarea „teoremei lui Fermat". ÎPS Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, prezent în acea vară la mănăstire, își amintește că a văzut „vreo cincizeci de caiete pline numai cu formule, de credeam [...] că erau aproape de rezolvare. Dar teorema a rămas tot nerezolvată." Amintim că este vorba de celebra teoremă a numerelor, creată de Pierre de Fermat în anul 1637. Teorema a fost demonstrată în anul 1994 de către Andrew Wiles. Însă elanul cu care au lucrat cei doi la rezolvarea teoremei numerelor mărturisea despre o adevărată provocare.

Alexandru Mironescu este și el un nume ce merită amintit în cazul de față. Doctor al Universității Sorbona, la numai 26 de ani, cu o teză de pionierat în biochimie, Sur l´action des organomagnésiens sur le furfurol et l´éther pyromucique (Influența organomagnezienilor asupra furfurolului și a acidului piromucic), se numără printre personalitățile distinse ale Rugului Aprins. Acesta era pasionat de descoperirile medicale care arătau legătura dintre rugăciune și anumite vindecări miraculoase. Atât în cadrul conferințelor de la Antim cât și în articolele pe care le-a scris Alexandru Mironescu a căutat să înțeleagă și să explice implicarea divinului în planul uman, atât din punct de vedere teologic cât și științific.

Prin urmare, membrii grupului, au căutat fiecare în parte, în funcție de zestrea lor, să înfăptuiască dictonul „Rugului Aprins": Roagă-te, muncește și desăvârșește-te într-un domeniu în care poți excela. Cu alte cuvinte: Încearcă să pătrunzi în tainele ascunse ale Creației, că vei avea mari surprize!, după cum bine spune Alexandru Mironescu în volumul Calea inimii.

În cadrul Mănăstirii Antim se născuse și o școală de literatură ortodoxă. Iată ce ne mărturisește Mihai Rădulescu în monografia Rugul Aprins de la mănăstirea Antim la Aiud: „Cunoscându-se valoarea condeielor, nu mă tem să afirm că ea ar fi putut dobândi în timp un preț la fel de mare cu aceea a celebrilor poeți și prozatori catolici din Franța inter – și postbelică, mă refer la curentul literar susținut de un Peguy, un Mauriac, un Claudel, un Maritain, continuați astăzi de un Bernanos, ar fi putut, dacă nu se insinua din umbră prigoana anti-intelectuală și anti-creștină ce a curmat acel avânt, înecat în bezna unui cataclism neașteptat: atragerea țării în patul lui Procust, scurtător de capete și picioare."

Dorința de însingurare, de pătrundere în tainele ortodoxiei, de adâncire a științelor, din partea unor intelectuali nu este o preocupare nouă. Dostoievski, Tolstoi și Gogol obișnuiau să vină la Mănăstirea Optina unde, în liniștea lavrei, își scriau romanele.

Despre grupul de intelectuali ai „Rugului Aprins" mai sunt multe de spus. În urma unei priviri în ansamblu, putem spune că aceasta „n-a fost numai o școală misionară sau de cateheză, nici un cerc de studii, în accepțiunea obișnuită a cuvântului, ci o universitate liberă, o academie [...] care a cuprins o întreagă arie spirituală." – din punctul de vedere al lui Gheorghe Vasilescu enunțat în lucrarea Taina Rugului Aprins.

În pofida aspectelor pozitive pe care le-am enunțat, în încheiere, considerăm că, ar trebui să luăm aminte la atenționarea părintelui Adrian Făgețeanu, ce pare a fi astăzi mai actuală ca oricând: „Noi, românii, avem o virtute nativă de a putea înțelege ușor Adevărul, dar avem și cel mai mare defect pe care poate să-l aibă un neam sau omenirea: dezbinarea. Eu am studiat, cam mult, pe Herodot și pe stoicii antici, și ei spuneau că dacii, geții, dacă ar fi fost uniți, niciun împărat roman, nici Alexandru Macedon, nici orice alt împărat din lume, n-ar fi putut să-i biruiască. Asta-i cea mai bună dovadă că suntem descendenții lor, suntem dezbinați. Nu ne putem uni, noi, românii, nici în credință, nici în alte idei care ar putea să rodească." (Părintele Adrian Făgețeanu, un veac de duhovnicie, în Lumea monahilor)

Ultima zvâcnire a Părintelui Daniil Sandu Tudor de la Mănăstirea Rarău

Părintele Daniil Sandu Tudor anticipând efectul devastator al comunismului asupra noii generații, fapt care s-a și întâmplat, a întrezărit o ultimă șansă de conservare a spiritualității românești. Cu toate că situația politică din țară nu-i permitea, credea totuși că autoritățile îi vor îngădui să formeze un centru monahal din intelectuali, capabili să „combată concepția materialistă" și să reformeze la rândul lor cinul călugăresc. Era un vis măreț, practic imposibil de realizat.

Astfel, între anii 1954-1957, la Mănăstirea Rarău, așezată parcă strategic în vârful muntelui, departe de ochii lumii, a pus bazele unor „școli de vară" destinate practicării rugăciunii inimii / neîncetate. La aceste, să le numim, „retrageri" spirituale, au participat câțiva călugări din cadrul Rugului Aprins și un mic grup de studenți: Șerban Mironescu, Mihăilescu Emanuel, cunoștințe mai vechi ale lui Sandu Tudor, care în trecut frecventaseră conferințele de la Antim.

Planul său era ca acest grup de tineri „să intre în monahism și să devină la rândul lor învățători pentru marea masă a populației. [...] Prin acest sistem se urmărea ridicarea atât intelectuală cât și monahală a vieții bisericești. Faptul că, din punct de vedere tradițional, mănăstirile erau centre spirituale către care se îndreptau mai toți credincioșii, impunea ca în cadrul acestora să existe viețuitori vrednici care să știe să îndrume marea masă a enoriașilor în duhul adevărului." – după cum ne povestește Șerban Mironescu în Rugul Aprins, un mod de a retrăi ortodoxia.

George Enache în articolul Un mare duhovnic văzut prin ochii Securității părintele Adrian Făgețeanu mărturisitorul precizează faptul că: dintre călugării care i-au împărtășit viziunea și au participat la aceste retrageri spirituale îi amintim pe: Virgil Stancovici, Valeriu Străinu și părinții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu și Felix Dubneac. Din punctul său de vedere, dacă mănăstirile s-ar fi unit, s-ar fi format o rezistență imposibil de anihilat datorită numărului mare de viețuitori și evlaviei populare care le susțineau.

Această idee o avusese în trecut și Mitropolitul Tit Simedrea. Dintre toți, el a fost singurul care și-a dat seama că, în contextul politic de atunci, o astfel de mișcare monahală, ce ar fi căpătat cu siguranță statutul de anvergură națională, ar fi fost în mod practic un demers imposibil. Prin urmare, a ales să stea de-o parte.

Părintele Daniil Sandu Tudor, având o fire vulcanică, credea că „în rândul mănăstirilor ar fi putut să înceapă într-adevăr o viață duhovnicească superioară", ignorând întru totul vigilentele organe ale Securității. Astfel, prin 1956, a început să lucreze la un plan de reorganizare a vieții monahale după modelul Sfântului Munte Athos. Opinia sa a fost împărtășită de o mare parte din apropiații săi colaboratori, preoți din anturajul Rugului Aprins.

Iată ce ne mărturisește în acest sens părintele Adrian Făgețeanu, fost avocat și teolog, martor al evenimentelor: „Părintele Daniil Sandu Tudor și Mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin, vroiau să organizeze o întâlnire a tuturor călugărilor din țară ca să se schimbe rânduiala, că fiecare mănăstire avea regula ei și se dorea ca toate mănăstirile să aibă aceeași rânduială, aceeași regulă. Și pe mine - Adrian Făgețeanu - m-au pus să chem și să pregătesc chemarea tuturor călugărilor." - ne povestește Artur Silvestri în Secretul Rugului Aprins.

Dacă mișcarea s-ar fi concretizat și ar fi luat amploarea dorită, „după părerea mea -  Artur Silvestri - ar fi fost un impuls ce s-ar fi simțit extraordinar în câteva decenii, producând o schimbare majoră în biserica română". Mai ales că „în timpul marxismului, creștinismul era pus la mare încercare de foarte mulți ce dirijau și preferau să spună că nu mai sunt credincioși. [...] Din această cauză educația copiilor a rămas cu totul neglijată ani de zile."

Securitatea a interpretat retragerea părintelui Daniil Sandu Tudor în vârful Muntelui Rarău ca fiind organizarea unei acțiuni subversive împotriva noii stăpâniri guvernamentale. După ce o perioadă de timp i-au supravegheat atent mișcările, informatorii infiltrați în jurul său au înțeles dorința acestuia de reorganizare a monahismului ca fiind planul unei răsculări generale din partea călugărilor care, dat fiind numărul lor mare, puteau oricând reprezenta o reală problemă. Organele de stat știau că evlavia poporului față de această castă era foarte puternică și ca urmare în orice moment ar fi putut izbucni o amplă manifestație. Acesta fiind contextul, s-a dispus anihilarea întregului grup.   

Grupul „Rugului Aprins" și-a încetat definitiv activitatea în anul 1958, când, încheindu-se dosarul de cercetare al liderilor, s-a trecut la arestări. Lotul „Alexandru Teodorescu și alții..." cuprinde 16 persoane: Alexandru Teodorescu (alias părintele Daniil Sandu Tudor, fost jurnalist), Alexandru (Adrian) Făgețeanu (fost avocat și preot), Vasile (Benedict) Ghiuș (preot teolog), Roman Braga (preot teolog), Serghie (Sofian) Boghiu (preot teolog), Felix Dubneac (preot teolog), Anghel (Arsenie) Papacioc (fost inginer și preot teolog), Alexandru Mironescu (profesor universitar de Chimie Organică), Șerban Mironescu (student la Litere), Nicolae Rădulescu (student la Litere), Gheorghe Dabija (medic, profesor universitar), Vasile Voiculescu (medic și scriitor), Dumitru Stăniloae (teolog, profesor universitar), Emanoil Mihăilescu (student la Arhitectură), Dan Pistol (student la Arhitectură).

Dintre toți cei amintiți, părintele Daniil Sandu Tudor, considerat liderul grupului, a primit cea mai grea pedeapsă, douăzeci și cinci de ani de închisoare. Toți membrii au fost acuzați de organizarea unui așa zis grup organizat, în interiorul căruia membrii Rugului Aprins au dus „o activitate mistică dușmănoasă împotriva clasei muncitorești".

Părintele Daniil Sandu Tudor a murit în condiții suspecte, în urma unei „hemoragii cerebrale", la Aiud, închisoare în care în acele timpuri se găsea o mare parte din intelectualii noștri. Astfel, în ziua de 17 noiembrie 1962  „odată cu Sandu Tudor se stingea în mod violent, zdrobită cu sălbăticie, doar în forma ei mundană, corporală, lumea spiritului și a credinței. Cu toate acestea, Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu (patroana spirituală sub care s-au desfășurat conferințele) luminează și azi și ne ajută în vreme de răstriște și ne va ajuta cu siguranță să ne păstrăm mintea și sufletul în duhul credinței și al adevărului." – după cum punctează Ioana Diaconescu, în articolul Sandu Tudor și gruparea Rugul Aprins scriitori în arhiva CNSAS.

Toate părțile studiului doamnei Camelia Suruianu despre Rugul Aprins pot fi citite AICI