Există vieți care poartă în esența lor un dramatism originar, o tensiune care se lasă întrevăzută din ritmul viu și din intensitatea cu care este trăită. Sunt existențe care anunță, încă din primele etape, un punct culminant: o confruntare, o condamnare, o jertfă. Parcurgând memorialistica acestor oameni, înțelegem că viața lor nu s-a desfășurat liniar, ci a urmat un traseu aparte, specific unor conștiințe atipice. Tocmai această diferență îi așază în istorie, dincolo de tiparele obișnuite ale existenței. Din această familie spirituală face parte și Maica Mihaela Iordache.

Pentru că Maria Iordache nu a devenit Maica Mihaela doar în momentul îmbrăcării hainei monahale, nici în clipa arestării și nici în ceasul trecerii sale la Domnul. Ea a trăit toată viața în orizontul unei conștiințe vii, care nu poate aparține decât unui suflet nobil, marcat de o vocație profundă. Destinul ei nu poate fi redus la o succesiune de evenimente. El se așază sub semnul unei asumări totale, în care libertatea religioasă se identifică, în forma ei cea mai înaltă, cu refuzul oricărui compromis.

Maria Iordache s-a născut la 15 noiembrie 1914 în localitatea Nicorești, din județul Galați. Părinții săi, Maria și Alexandru, creștini evlavioși, au avut trei copii: Nicoară, Ana și Maria. Mai târziu, toți cei trei au trecut prin închisorile comuniste. Doar Ana, „mama cu doi copii frumoși”, cum o numea cu multă simpatie Părintele Arsenie Boca, a supraviețuit grelei încercări, purtând haina neagră a văduviei până la sfârșitul vieții.

În acele vremuri tulburi, comuna Nicorești cunoște o viață duhovnicească profundă. Din acest sat de oameni gospodari s-au ridicat câțiva părinți mărturisitori, precum Tanasache Alexandrescu, Costache Olaru și Ion Filotei Movileanu, care au dus Crucea lui Hristos în temnițele comuniste. În această atmosferă de profundă spiritualitate ortodoxă a crescut, la începutul secolului al XX-lea, tânăra Maria. Încă de la o vârstă fragedă s-a remarcat prin vioiciunea sa; iubea pământul, animalele, câmpul și cărțile. A urmat primele șapte clase în satul natal, iar mai apoi familia a îndrumat-o către Liceul de fete din Dej. După ce fratele său, Nicoară, se mută în București, își continuă studiile la Liceul „Domnița Elena”, una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ ale vremii. În perioada 1934–1938, Maria a urmat cursurile Facultății de Educație Fizică din București și, în paralel, a audiat cursuri la Facultatea de Litere și Filosofie. În anii studenției, asemenea și altor tineri ai epocii, se apropie de mișcările politice ale vremii.

Odată ajuns la putere, regele Carol al II-lea a schimbat radical situația politică a țării. Bucureștiul anului 1938 trăia sub semnul unor transformări rapide, care puneau capăt regimului democratic din România. La 10 februarie 1938, Carol al II-lea a demis guvernul condus de Octavian Goga și a instaurat un regim autoritar. La 27 februarie a fost adoptată noua Constituție a României, care concentrează puterea în mâna monarhului, reducând rolul Parlamentului și eliminând principiul separării puterilor în stat. Punctul de ruptură a venit la 30 martie 1938, când toate partidele politice au fost dizolvate prin decret regal, fiind înlocuite ulterior de o singură organizație politică, numită: Frontul Renașterii Naționale.

Acesta fiind în linii mari contextul, clasa politică, rămasă fără mijloace reale de reacție în fața noilor directive, începe să își manifeste nemulțumirea, pe scurt Bucureștiul dădea semne de revoltă. Ziarele au început să fie confiscate și jurnaliștii târăți în procese de calomnie. Amintesc faptul că, în acele vremuri calomnia putea fi pedepsită cu până la doi ani de închisoare. Așadar, jurnaliștii, avocații și politicienii erau tot mai constrânși în fața noilor directive ale justiției.

Maria Iordache, dorind ca libertatea de exprimare să nu fie înăbușită, premeditează un gest de mare curaj, pe care l-am putea numi, fără exagerare, ieșit din comun. La 8 iunie 1938, pe stadionul ANEF din București, în timpul unei manifestări la care participă însuși regele Carol al II-lea, tânăra sportivă, ageră din fire, profită de o clipă de neatenție, și îi i-a microfonul speakerului și rostește lozinci împotriva dictaturii carliste. Tânăra, în vârstă de 23 de ani, a fost imediat arestată. În aceea zi, protipendată bucureșteană și lumea politică au rămas înmărmurite. Gestul părea de neconceput: o fată îndrăznea să înfrunte deschis autoritatea supremă a statului. Gestul ei nu a rămas fără ecou, ​​stârnind întrebări în mediul public, cât și în cel eclezial. În scurt timp, lumea bună a Bucureștiului s-a activat: de unde venea această forță și această asumare?

Momentul este surprins cu multă atenție de Petre Pandrea în volumul memorialistic Călugărul Alb: „Carol al II-lea sărbătorea cu tot fastul regal instalarea sa ca dictator, după modificarea Constituției din februarie 1938, înconjurat de demnitari, pe stadionul de la ANEF. Puterile lui erau atunci nețărmurite. Demnitarii se plecau servili. Printre ei și Mihai Ralea, în costumul său de un albastru deschis. Nicoară Iordache zăcea la pușcărie, împreună cu camarazii lui de luptă. Istrate Micescu, prințul avocaților, modificase Constituția într-o noapte, abolise libertățile și primise un onorariu de 8 milioane de lei. Toată Capitala știa.

Maria Iordache, gimnastă distinsă, studentă și la Litere și Filosofie, a profesorului Nae Ionescu, stimată de Octav Onicescu, remarcată de Gheorghe Zapan, profesorul de psihotehnică, sosit de la Berlin, se află în careul de gimnastică, evoluând grațios și ritmic, sub privirile demnitarilor. Când s-a apropiat de microfon, l-a luat fulgerător din mâna speakerului și a scandat lozincile celor aflați în închisoare. Stupoare. Scandal. A fost imediat arestată. Dusă la poliție, a fost maltratată, pentru a se afla complicii și vinovățiile. Maria, sora lui Iordache Nicoară, nu avea complici. Făcuse un gest premeditat și solitar. Nu era o anarhistă, ci o fire îndrăgostită de aer și care evolua sub lumina cea mare a credinței lui Hristos și a luptei contra tiraniilor. După lungi interogări și torturi, a fost internată, cu domiciliu forțat, la Mănăstirea Suzana, din Prahova. Acolo se aflau și alte deținute politice, între care și Mary Polihroniade, femeie cultă, protestantă, soția lui Mișu Polihroniade. De la ea am aflat aceste detalii. Erau închise într-un turn de mănăstire, păzite de un pichet de jandarmi. Șeful postului era un om credincios, lector zilnic al Bibliei. (…) Dar spiridușul din Maria nu-i dădea liniște. O aștepta însă un proces greu cu MSV.” (Acronimul folosit de scriitor pentru Ministerul Securității Statului.)

Viața tinerei a continuat cu un nou episod, la fel de palpitant. În octombrie 1938, reușește să evadeze din turnul Mănăstirii Suzana, aruncându-se cu un cearșaf, folosit drept sfoară, pe o fereastră îngustă. La aterizare se lovește puternic la coloană și își fracturează câteva coaste. Cu toate acestea, reușește să se ascundă în pădurea din apropiere, unde rămâne o perioadă de timp. Pe fondul reacțiilor puternice din spațiul public, autoritățile hotărăsc desființarea acestui loc de detenție, destinat, în mare parte, soțiilor unor demnitari care refuzaseră să accepte autoritatea camarilei regale. După câteva săptămâni, Maria ajunge în satul natal, unde se ascunde, vreme de un an de zile, în podul casei părintești. În acest timp citește cărți religioase și i-a hotărârea de a se călugări.

Asasinarea fratelui său mai mare, Nicoară Iordache (conferențiar la Catedra de Chimie a Universității din București), în noaptea de 22 septembrie 1939, la ordinul lui Carol al II-lea, în închisoarea de la Miercurea Ciuc, alături de camarazii săi, în timp ce rosteaua rugăciunea Tatăl Nostru, este o grea lovitură pentru întreaga familie.

Urmărind cursul evenimentelor, din datele biografice, aflăm faptul că, în urma schimbărilor politice din țară, în 1940, odată cu venirea legionarilor la putere, dosarul tinerei a fost trecut în plan secund, în contextul în care soțul surorii sale, Ana, ajunsese ministrul agriculturii. Maria părăsește din nou casa părintească și merge la București. Pe proprietatea fratelui său, într-un sat din apropierea Capitalei, pune bazele unui dispensar medical și ale unui orfelinat, organizând totodată și o fermă de animale pentru a sprijini viața celor săraci.

Tânăra avea un principiu clar de viață, pentru ca situația din țară să se schimbe, mai ales că foametea cuprinsese numeroase sate, ea trebuia să fie un exemplu de credință, nădejde și dragoste pentru cei din jur. Astfel, alături de câteva prietene, organizează o comunitate în care viața se desfășura după un ritm apropiat de cel monahal. În urma schimbărilor politice din 1941, ferma este confiscată de autoritățile statului, iar prietenele sale sunt arestate. Maria, plecată prin țară în căutarea de ajutoare materiale, necesare familiilor nevoiașe, nu este găsită la fermă, scăpând, încă o dată, de arestare.

În urma valului de violență din spațiul pubic și a numeroaselor arestări, Maria renunță să mai susțină mișcarea legionară și se dedică întru totul rugăciunii și faptelor bune. Motivul îl aflăm din declarațiile sale, chiar din timpul anchetei, din 1955: „M-am retras încă din timpul guvernării legionare, când am văzut că legionarii comit unele fapte care mie nu mi-au plăcut, fapt ce a făcut să mă îndepărtez de această organizație. Pentru că legionarii convinși pentru această idee muriseră.” (Aluzie directă la fratele său asasinat în 1939.)

Viața la mănăstire

În anul 1938, stareța Mănăstirii Vladimirești, Veronica Gurău, face cunoștință cu familia Nicorescu, prin colonelul Coman Ionescu din Tecuci. Familia era cunoscută în zonă prin daniile substanțiale pe care le făcea la diferite mănăstiri din Moldova. De ziua Adormirii Maicii Domnului, în anul 1941, Maria, îmbrăcată în costum național, cu două codițe împletite, vine la hramul mănăstirii Vladimirești, radiind de bucurie. Atunci o întreabă direct pe maică stareță Veronica: „Mă primiți și pe mine în mănăstire? Știți situația mea.” Cu multă simpatie, maică Veronica răspunde afirmativ, cu toate că vremurile erau tulburi, și mănăstirile începuse să fie atent supravegheate de Siguranță (numele vechi al Securități statului). După ce și-a pregătit cu multă atenție retragerea, la 22 septembrie 1942, Maria, în vârstă de 28 de ani, intra pe poarta Mănăstirii Vladimirești, în ciuda împotrivirii părinților, care se temeau pentru viața sa. Având studii superioare și fiind o fire ordonată și disciplinată, este numită secretara mănăstirii. Pe 16 iulie 1944 devine rasoforă, iar pe 22 decembrie 1946 primește tunderea în monahism, primind numele de Mihaela.

Cu toate că Mănăstirea Vladimirești era numeroasă, numărând peste 300 de maici și surori, nu exista o maică econoamă. Ierarhia era următoarea: nucleul principal era format din maica stareță Veronica, maica Mihaela, maica Teodosia și părintele Ioan Iovan. Al doilea nucleu era organizat în jurul maicilor din comitetul de conducere, implicate în buna rânduială a mănăstirii.

Maica Mihaela și-a asumat cu seriozitate rolul de secretară în viața obștii și împreună cu maica Teodosia, a organizat mănăstirea, în spirit educațional, urmărind un model marcat de rigoare, disciplină și eleganță, apropiat de rânduiala pensioanelor de domnișoare. Provenind dintr-un mediu educațional solid, ea a înțeles necesitatea ridicării nivelului cultural al maicilor, mai ales că multe dintre acestea proveneau din rândul familiilor de țărani. Astfel, au fost organizate, zilnic, ore de lectură din viețile sfinților și a marilor învățați ai bisericii. În același timp, accentul a fost pus și pe formarea etică: buna-cuviință, măsura comportamentului și respectul față de comunitate, elemente care erau parte integrantă a vieții monahale.

Această formare era susținută și de dimensiune practică și estetică a vieții de mănăstire. Atelierele de broderie, de țesut covoare și croitorie nu aveau doar rol economic, ci contribuiau și la cultivarea simțului pentru ordine, frumusețe și lucru manual bine făcut. Rânduiala vieții cotidiene reflecta aceeași exigență. Disciplina, ordinea vestimentară și comportamentul uniform nu erau simple reguli exterioare, ci expresia unei formări spirituale asumate. În același timp, absența diferențelor de statut între celelate membre ale obștii oglidea ideea de egalitate și responsabilitate comună în fața lui Dumnezeu.

La îndemnul Părintelui Arsenie Boca, care a vizitat sfântul locaș de câteva ori până în anul 1949, maicile au început să învețe pe de rost Psaltirea, Evanghelia după Ioan și multe acatiste. Sfânta Scriptură nu era doar un text citit sau ascultat, ci un reper de viață, care orienta atât existența personală, cât și pe cea a comunității.

Cu ocazia marilor sărbători religioase maica Teodosia organiza veritabile reprezentații teatrale, punând în scenă creațiile sale, precum Buna Vestire, Nașterea Domnului, Sfânta Sofia și fiicele sale.Pentru aceste momente de înălțare, surorile se pregăteau cu multă atenție: învățau textul pe de rost, își exersau dicția și participau la o mulțime de repetiții, până când maica se declara mulțumită de prestația artistică. Surorile care nu primeau un rol în cadrul spectacolului recitau, la final, poezii cu tematică religioasă. În acest fel, viața comunității era îmbogățită nu doar duhovnicește, ci și cultural, contribuind la formarea intelectuală și morală a obștii.

Mănăstirea Vladimirești era o mănăstire nouă, de obște, construită din munca familiilor evlavioase și a maicilor, care lucrau precum niște albinuțe în „grădina Maicii Domnului”. În anul 1943, locașul dispunea de diverse ateliere: broderie, țesut covoare, croitorie, sculptură și pictură. Produsele realizate erau valorificate atât în ​​marile orașe, cât și în afara țării, în Suedia, Franța și Germania. Maica Mihaela se ocupa personal de bunăstarea mănăstirii, într-un context economic dificil pentru întreaga țară, datorită celui de-al Doilea Război Mondial. Patriarhul IustinianMarina o numea „spiridușul Vladimireștiului” admirând-o în tăcere pentru dârzenia, ținuta și curajul său. Iată ce ne povestește Petre Pandrea în Memoriile Mandarinului Valah 1954-1956:„Am surprins-o de multe ori fără platoșă, avea o ținută de «ambassadrice, de grande dame». Patriarhul Marina a botezat-o «spiridușul Vladimireștiului». A vrut să fie ghiduș și Patriarhul. Epitetul a rămas. Fratele Andrei Scrima, bibliotecarul și creierul Patrarhiei, a denumit-o «spiritus rector». Eu i-am spus reverențios bibliotecarului: «C'est une abbesse. C'est une vraie grande dame.» Ea întrupa linia rigidă, cu eleganță și finețe. Dacă ar fi fost bărbat, avea stofă de cardinal care ar fi făcut istorie. Am avut multe întâlniri, multe conversații, multe ciocniri cu maica Mihaela. (…) Purta rasa călugărească cu distincția «d’une vraie grande dame». Nu o puteam asemăna decât cu platina. Îmi evoca metalul dens și nobil al platinei. Era aproape inumană. Sau era supraumană? Depășise prin jertfă, disciplină și voință stadiul omului. Am studiat-o cu atenție, cu luciditate crudă și aproape fără pic de simpatie. Cred că lipsa de simpatie era reciprocă. (…) Maica Mihaela a intrat în nobilul cin călugăresc, ca să se roage pentru iertarea păcatelor altora. Nu se roagă călugării pentru iertarea păcatelor noastre, ale laicilor? Câte păcate poate să aibă o fecioară sportivă, iubitoare de aer, apă și lumină?”

Ispitele nu au ocolit Mănăstirea Vladimirești. În jurul anului 1946, câțiva soldați ai armatei sovietice au pătruns în sfântul locaș, încercând să-l profaneze. Au intrat în biserică și au vrut să tragă în icoana Maicii Domnului. Fără ezitare, gata de jertfă, maica Mihaela s-a așezat în fața icoanei, preferând să fie ea împușcată decât să vadă chipul Maicii Domnului batjocorit. Soldații au tras, însă gloanțele nu au atins-o, ricoșând. În fața acestei reacții neașteptate, s-au speriat și au fugit, tulburați de privirea sa directă și de cuvântul tăios cu care îi întâmpinase.

Maica Christofora Gherman, în volumul memorialistic, Sfânta cruce din porumb,ne mărturisește câteva aspecte din viața maicii Mihaela: „Era o fire veselă, dar și plină de seriozitate. Avea o bunătate întruchipată. Nu știa să se supere pe cineva, se considera ca fiind cea mai mică și nevrednică, cea din urmă soră. Fiind mai în vârstă decât celelalte și socotită mai înțeleaptă, a fost luată exemplu în trăirea duhovnicească. (…) Când porumbul din jurul mănăstirii era crescut, mergea acolo și făcea rugăciuni și mii de metanii. Odată, părintele Varnava a ieșit noaptea din chilie și a văzut-o în porumb, făcându-și canonul. Avea lângă ea o luminiță (n.a. se referă la un felinar). (…) Mergea la ascultările cele mai grele, deși nu putea, având coloana vertebrală fracturată. Ca să nu cârtească celelalte surori, mergea la secerat și secera în genunchi, până îi sângerau genunchii. Mâinile îi erau aspre, ca o perie, atât de mult muncea. (…) Iubea mult aerul, pământul și animalele. Mergea cu oile pe câmp, fie ger, vânt sau ploaie. Lua cu ea în traistă o bucată de mămăligă, iar uneori se întorcea cu ea înghețată. (…) Postea zile în șir. La un moment dat, a cerut să i se îngăduie să nu mai stea la masă cu obștea și, timp de un an de zile, venea la trapeză abia după ce celelalte surori plecau, mâncând doar ceea ce mai rămânea. Cum mâncarea nu era îndestulătoare, prea multe firimituri nu găsea. Cu timpul, maicuța Veronica, cunoscându-i nevoința, lăsa anume pe masă câte ceva pentru ea. (…) În chilie se învelea doar cu o pătură, spunând că nu are plapumă adusă de acasă. Aflând familia, i-a adus o plapumă de mătase, foarte frumoasă, dar nici atunci nu a folosit-o, ci a dat-o la stăreție pentru oaspeți, spunând că nu se cade călugărului să se simtă bine sub o astfel de plapumă. Multe și felurite au fost nevoințele și smerenia maicii Mihaela.”

Urgia politică și desființarea Mănăstirii Vladimirești

În anul 1948, instaurarea regimului totalitarist a marcat o schimbare radicală în viața religioasă a țării. Creștinismul ortodox a intra într-o perioadă de mare încercare, confruntându-se cu persecuții sistematice. Preoții și călugării s-au aflat în prima linie a prigoanei comuniste. În logica noii ideologii, viața monahală era percepută precum un obstacol, iar directivele venite dinspre Moscova urmăreau slăbirea rezistenței spirituale. Cu toate acestea, mănăstirile au continuat să rămână locuri de refugiu și sprijin pentru românii greu încercați. Prigoana îndreptată împotriva intelectualilor, a liderilor politici și a celor care se opuneau noului regim a făcut ca mănăstirile să devină forme vii de rezistență în fața ateismului comunist.

Acesta fiind, în linii mari, contextul, Mănăstirea Vladimirești devine un reper al ortodoxiei românești, mai ales prin predicile părintelui Ioan Iovan, care, la marile sărbători, aduna între 25.000 și 35.000 de pelerini veniți în căutarea de sfat și binecuvântare, după cum ne mărturisește Petre Pandrea. Încă din 1950, autoritățile încep să supravegheze activitatea mănăstirii, căutând un moment favorabil de intervenție. În 1954, presiunea asupra vieții religioase devenise vizibilă, iar semnalele venite din partea regimului erau tot mai îngrijorătoare.

Părintele Ioan Iovan este acuzat de înalții prelați că împărtășea prea des credincioșii. Sfinția sa s-a apărat invocându-i pe Sfinții Părinți, care, în primele secole creștine, împărtășeau poporul la fiecare Sfântă Liturghie. „Hristos e viu pe Sfânta Masă, mă vede și vă vede! Din Sfântul Potir, de pe Sfânta Masă, ne dezleagă de păcate, că destul ne-a legat satana” – spunea părintele monah. Poporul plângea și înțelegea sensul cuvintelor sale. Satana era regimul totalitarist care urmărea ștergerea valorilor creștine de pe meleagurile noastre. Țăranii îl iubeau și refuzau să se dezică de sfinția sa, cu toate că se zvonea că va fi arestat. Pentru organele statului, numărul mare de pelerini care veneau la Vladimirești devenise un motiv de îngrijorare. Petre Pandrea, avocatul mănăstirii, ne aduce la cunoștință faptul că Moscova era la curent cu întreaga situație, el însuși fiind amenințat cu arestarea și trimiterea la Ocnele Mari, una dintre cele mai grele închisori din țară. Lucru care, de altfel, s-a și întâmplat mai târziu. În 1954, situația Mănăstirii Vladimirești se complică peste măsură, partidul comunist pregătind desființarea locașului. Pentru o asemenea operațiune, organele de represiune aveau nevoie de un pretext, iar în anul 1955 l-au găsit. Părintele Ioan Iovan redactează un Memoriu adresat Sfântului Sinod, în care cere implicarea Bisericii Ortodoxe Române în apărarea preoților, a călugărilor și a locașelor de cult în fața presiunii regimului comunist.

Biserica, aflată într-o situație delicată, a ales o strategie de supraviețuire pe termen lung, în condițiile în care peste două mii de preoți și călugări se aflau deja în închisorile comuniste și sufereau oprimări greu de imaginat. Patriarhul Justinian Marina i-a cerut părintelui Ioan Iovan să se retragă la Schitul Sihastru, însă acesta a refuzat, rămânând în mănăstire și așteptând consecințele actului său de curaj. Momentul, după cum ni-l prezenta Petre Pandrea, devenise deosebit de tensionat. În scurt timp, Patriarhul a decis schimbarea conducerii mănăstirii. Însă cele 318 maici au refuzat, declarând că nu se dezic de maică stareță Veronica, de maică Mihaela și de maică Teodosia, călugărițe care semnaseră Memoriul.

Aflat, la Ministerul de Interne, într-o vizită de lucru, lui Petre Pandrea i se aduce la cunoștință decizia finală: „armata neagră a călugărițelor trebuie distrusă, în frunte cu Veronica, Mihaela și Ioan”. Patriarhia a încercat să tempereze situația, dar fără rezultat. S-a încercat numirea maicii Teodosia Lațcu în fruntea mănăstirii, însă aceasta a refuzat. Apoi, s-a propus impunerea unei starețe din afara obștii, în schimbul predării maicilor Veronica și Mihaela autorităților, însă nici această soluție nu a fost acceptată. Situația sfântului locaș se agrava pe zi ce trece. Întregul sobor trăia sub presiunea unui deznodământ iminent, mai exact viața închegată vreme de 17 ani, pe dealul Gurguieta, era amenințată de intervenția autorităților. După sărbătoarea Sfântului Vasile, în anul 1955, maicile s-au adunat în fața icoanei Maicii Domnului, cerând ajutor. Vreme de trei luni au ținut un post aspru, au făcut mii de metanii, stăruind în rugăciune. Dar ceea ce urma nu mai putea fi evitat, România intrase sub influența de la Răsarit și nimeni nu o mai putea salva.

30 martie 1955 – noaptea în care Vladimireștiul a sângerat

În noaptea de 30 martie 1955, Securitatea a intervenit în forță, cu multe trupe, asediind incinta mănăstirii. Și acest moment îl găsim prezentat de Petre Pandrea în Memoriile Mandarinului Valah 1954-1956. Într-o noapte friguroasă „50 de ofițeri și 250 de milițieni au pătruns. Maicilor li s-au pus pistoalele la tâmplă. O maică a dat alarma. S-a suit în clopotniță și a început să sune clopotele tânguitoare și jalnice. Până să se trezească măicuțele, ofițerii s-au postat la chilioare, cu revorverele întinse, dând ordine ca nimeni să nu miște. Măicuța Veronica și părintele Ioan au coborât în hrubă, la tipografioara unde lucra, de 5 ani de zile, un fugar politic. Nu se tipăreau decât cărți de rugăciune.”În scurt timp în așezământul monahal s-a declanșând o acțiune de o violență inimaginabilă. „Prima chilie în care au năvălit soldații înarmați a fost chilia maicii Mihaela, apoi căminul preoțesc, unde se afla părintele Ioan. Maica Mihaela era în chilie, odihnindu-se. Își scosese încălțămintea și doar ce se așezase pe pat. Când a auzit zgomotul din curte, s-a ridicat imediat și, așa cum era, a fugit desculță prin zăpadă spre Stăreție. Militarii, negăsind-o în chilie, au făcut mare zarvă. Se repezeau la maici. În cele din urmă au găsit-o la Stăreție. Au încercat să o lege. Ea s-a împotrivit, s-a luptat cu ei, dar a fost lovită peste gură, pierzându-și câțiva dinți.”

În scurt timp, între trupele înarmate, și obștea mănăstirii s-a ajuns la confruntări directe. Fără a ține seama că aveau în față un sobor monahal, forțele de intervenție au folosit inclusiv câini pentru a dispersa grupul de maici, care, în zarva creată, s-au strâns unele în altele, încercând să se apere. Intervenția Securității, în timpul căreia maicile au fost bătute cu bestialitate, a durat până dimineața, când trupele au reușit să rupă rândurile și să ridice, din mijlocul celor 318 viețuitoare, maicile din conducerea mănăstirii și pe părintele Ioan Iovan. În acea noapte „au fost arestați și câteva sute de țărani, care săriseră în ajutorul maicilor. I-au arestat pentru a îi intimida pe susținătorii mănăstirii.” 

Noaptea de 30 martie 1955 a rămas, pentru Mănăstirea Vladimirești, precum o zi de doliu. Spre dimineață, icoana Maicii Domnului a fost acoperită cu veșmânt negru, iar o maică a tras clopotul în dangăt de mort, vreme îndelungată. După câteva zile de plânsete și jale „au venit la mănăstire câțiva agenți, sub formă de pelerine, cu pistoale. Au fost dezarmați de călugărițele infuriate. Organele au tras cu armele, și la ridicarea căpeteniilor mănăstirii, și ulterior”, după cum ne povestește Petre Pandrea.  

Jalea celor 318 maici și surori nu putea fi cuprinsă în cuvinte. Vreme de câteva săptămâni, mii de credincioși au continuat să vină la Vladimirești. Maicile, pentru a fi intimidate, au fost duse pe rând la Securitate și obligate să depună mărturie împotriva părintelui Ioan Iovan și a maicilor Veronica și Mihaela. Pe scurt, au fost timpuri grele, în care haină monahală a sângerat. Ceea ce maicile reușiseră să construiască în cei 17 ani de muncă s-a risipit, la cererea guvernului totalitarist, însă evlavia poporului nu a uitat.

În scurt timp, după aceste momente dureroase, a fost emis decretul prin care mănăstirea a fost desființată. „Securitatea a trimis din nou 50 de ofițeri la mănăstire, împreună cu 150 de milițieni înarmați cu pistoale. Le-au dezbrăcat pe maici de rasa monahală, le-au îmbrăcat în rochițe, le-au dat basmale și le-au trimis la domiciliile părinților lor. Mirajul Vladimireștilor a luat sfârșit.”

Întotdeauna evenimentele tulburătoare din viața unui om nu iau în subconștient o formă pasivă, ele sunt involuntar active, emoționante și încărcate cu un regret aparte. După câteva luni de zile de la tragicul eveniment, Petre Pandrea, dezamăgit de întreaga situație, face o ultimă vizită la mănăstire, de data asta găsind-o pustie. Iată mărturisirea sa: „Au obținut autoritățile ceva prin aceste arestări?! Nimic! Prin acest martiraj, povestea religioasă de-abia începe. Cu faptele, trupul și suferința lor morală și fizică, Vladimireștii și-au dovedit credința neînfricată, dorința de jertfă, curajul de înfruntare a lui Antihrist. (…) Misterul Vladimireștilor stă în vocația și forța măicuței Veronica și ale maicii Mihaela, care au știut să-și adune în jurul lor pe bază de afinități selective, alte 300 de Veronici și Mihaele. Care erau aceste afinități și idealuri? Dorința și voința de puritate, de jertfă și muncă zilnică în realizarea unui ideal pios. (…) Într-o țară de femei lejere mănăstirea a dat pilda cumințeniei. Într-o regiune de oameni nespălați, veșmintele și locuințele lor sclipeau de curățenie și artă feminină. Într-o țară de oameni hapsâni și egocentriști ele practicau caritatea și abnegația. (…) Misiunea Vladimireștilor s-ar putea termina aici, adică, pot pieri prin pușcării căpeteniile lor. Mă înfurii când văd locul pustiu și mi vine să plâng. Se va termina pradisul din Gradina Maicii Domnului?”

Filă din dosarul Maicii Mihaela Iordache – amarul și dulcele făcut Cruce

Petre Pandrea, avocatul mănăstirii, în Memoriile Mandarinului Valah 1954-1956, nu omite să ne prezinte și câteva aspecte cu privire la dosarul de anchetă. „Maica Mihaela a fost anchetată la sediul Securității din Galați, sub acuzația de «agitare publică». Mandatul de arestare a fost emis după aproximativ o lună. A fost cercetată și în legătură cu trecutul ei politic. De-a lungul anchetei, a refuzat să recunoască existența unor ședințe legionare în mănăstire, afirmând constant că abandonase orice implicare politică din momentul intrării în monahism. După o lună de anchetă, Securitatea a arestat doi fugari și doi oponenți ai colectivizării, țărani din comuna Tudor Vladimirescu. Legăturile acestora cu mănăstirea și sprijinul primit din partea monahiilor au fost considerate probe incriminatorii.”

Adrian Petcu, cercetător CNSAS, ocupăndu-se de dosarul său de anchetă, notează faptul că:„Maica Mihaela Iordache a primit sentința nr. 1655, la 7 decembrie 1955, pronunțată de Tribunalul Militar București. A fost condamnată la 25 de ani de muncă silnică, pentru «uneltire contra ordinii sociale». A trecut prin închisorile Miercurea Ciuc, Arad, Jilava și Mislea.” Maica stareță Veronica a primit 20 de ani de muncă silnică, iar părintele Ioan Iovan în prima instanță a primit închisoare pe viață, iar după recurs a primit 25 de temniță grea. De la proces, măicuța stareță Veronica nu a mai văzut-o niciodată. După 8 ani de închisoare, duse în condiții greu de imaginat pentru noi astăzi, Maica Mihaela Iordache, la 48 de ani, „a murit în Spitalul Penitenciar Văcărești, la 20 aprilie 1963. La ora 20:00 a trecut la cele veșnice, diagnosticul fiind insuficiență cardio-circulatorie, cardioscleroză decompensată și reumatism anchilozant.”

Ar fi multe de spus despre proces și despre anii de detenție, însă, de această dată, aleg tăcerea. În fața acestui destin nu poți decât să păstrezi un moment de reculegere. Sunt oameni care, chiar și în cele mai grele condiții, și au păstrat limpezimea și fidelitatea față de vocația lor interioară. Un astfel de suflet a fost și „maica de platină”, cum o numește Petre Pandrea.

Anii petrecuți în închisoare au fost închinați rugăciunii și meditației. Mihaela nu a intrat în iureșul închisorilor nepregătită, știa Psaltirea pe de rost, numeroase acatiste și Evanghelia după Ioan. Așadar, vocația sa sacerdotală a continuat să lumineze, dar de data asta în bezna regimului comunist.

În anul 1958, după cum ne povestește maica Christofora Gherman, maica Mihaela reușește să trimită o scrisoare soborului, brodată pe o bucată de pânză, folosind alfabetul Morse, din care spicuim: „Dragele mele, să recitiți Biblia, căci vom avea luptă mare. Învățați predicile de pe munte ale Domnului nostru și împlinițile cu faptele, în fiecare zi. Fiți înțelepte, harnice, blânde, smerite. Aceasta să vă fie uniforma prin care să vă deosebiți de duhul lumii acesteia. Postul și rugăciunea să nu vi le știe nimeni, decât știutorul inimilor. Nu mai judecați pe nimeni, așteptați în tăcere judecata lui Dumnezeu. Fiți cuviincioase cu preoții și cu autoritățile după exemplul Măicuței (n.a. se referă la măicuța stareță Veronica.) Îngrijiți cu dragoste bisericile din sat. Cereți de este cu putință, sfaturi părintelui Florea Mureșanu. (n.a. Maica Mihaela nu știa că părintele se afla și el în închisoare, unde de altfel a și murit în 1961.) Și tuturor celor sinceri! Spuneți cele cuvenite mamei Maria și lui moș Ionică. (n.a. Se referă la familia sa, care, suferea foarte mult.) Fiți mereu cu grijă față de bolnavi și ctitori. Evitați coletele de la străini, munciți toate după putere, nu exagerați cu postul decât în ispite mari. Sărut mâna tatei, oare o să-l mai văd vreodată? Pe nana, pe moșu, pe nașu...” Din păcate, maica Mihaela nu a mai apucat să-și îmbrățișeze familia și nici surorile sale dragi de la mănăstire.

Scrisoarea de față nu este doar un mesaj trimis din închisoare, ci o prezență vie, o continuare a legăturii dintre maică și sobor, dincolo de ziduri și de suferință. În fiecare cuvânt se simte o limpezime care nu a fost tulburată de durere, ci, dimpotrivă, adâncită de ea. Textul nu transmite revoltă. Maica Mihaela nu cere nimic pentru sine, ci așază totul într-o ordine perfectă: rugăciune, smerenie, grijă pentru ceilalți, tăcere și răbdare.

Scrisoarea este, în esență, glasul unei conștiințe care nu s-a frânt. Chiar și în mijlocul detenției, ea rămâne un reper pentru celelalte surori. Iar întrebarea din final, rostită cu o simplitate sfâșietoare — „oare o să-i mai văd vreodată?” — deschide, pentru o clipă, rana pe care o ascunsese, cu demnitate, în spatele îndemnului duhovnicesc. În această împletire de tărie și fragilitate stă, poate, adevărata măsură a jertfei sale.

Suferința maicii Mihaela nu ni se dezvăluie prin gesturi spectaculoase, ci o găsim în această continuitate a dăruirii, dusă până la capăt. Ea nu încetează să fie maică nici în închisoare, nici în suferință, nici în apropierea morții. Își păstrează locul în viața celorlalte surori, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum zidurile nu ar fi existat. Maica Mihaela și-a purtat crucea în tăcere, fără revendicare, fără apărare, transformând suferința în mărturisire. În această tăcere plină de sens, viața ei nu se încheie, ci se adâncește, devenind o mărturie vie care nu are nevoie de cuvinte pentru a fi înțeleasă.

Cuvânt de încheiere

După 8 ani de temniță grea, la 20 aprilie 1963, în vârstă de 48 de ani, „maica de platină”, zbură la Domnul, sfârșindu-și misiunea în această viață. Trupul său a fost aruncat într-o groapă comună, fără rugăciune. Timpul a trecut și Maica Domnului a milostivit schimbarea regimului comunist. Astfel, în anul 1990, pe 2 februarie, de Întâmpinarea Domnului, Mănăstirea Vladimirești și-a redeschis porțile. După 35 de ani, mii de credincioși au urcat din nou dealul Gurguieta. Pentru cei prezenți a fost ziua în care după ani de zile s-a cântat din nou Apărătoare Doamnă ca semn de izbândă în fața ateismului comunist. După ani de pribegie s-a săvârșit din nou Sfânta Liturghie, iar credincioșii, împreună cu maicile i-au dat slavă lui Dumnezeu pentru toate. În semn de recunoștință, în cimitirul mănăstirii a fost înălțată o cruce, de pomenire, în care au fost așezate metaniile și câteva haine monahale care i-au aparținut maicii Mihaela. În luna august 1990, a trecut la Domnul maica Teodosia. A fost îngropată lângă locul închinat maicii Mihaela, cele două cruci rămânând unite într-un gest simbolic, dincolo de timp și de suferință.

Sunt vieți care nu se încheie odată cu moartea lor, ci continuă să existe în veșnicie. Viața maicii Mihaela nu a fost spectaculoasă, ci trăită până la capăt, în rugăciune, ascultare, curaj și jertfă. În fața unui asemenea destin, cuvintele nu au forță, și ne trimit spre reculegere. Maica Mihaela nu a dus o luptă pentru a fi văzută și nici pentru a fi înțeleasă, misiunea sa a fost alta. Destinul său a țesut un drum luminos fără compromisuri și fără întoarcere. Și poate tocmai de aceea, viața sa nu poate fi închisă într-o pagină de istorie. Ea rămâne o mărturie vie, pentru cei care știu să o vadă.