Din cauza firii sale efervescente, care parcă îl împiedica să sistematizeze numeroasele  sale cunoștințe, Alexandru Mironescu, cel mai apropiat prieten al lui Sandu Tudor, îl numește „o bibliotecă deranjată". Iată cum îl prezintă acesta în volumul memorialistic Floarea de foc: „Pentru cei care nu l-au cunoscut bine, Sandu Tudor a fost mereu un element de scandal și un intermediabil prilej de defăimare. Dar el era, în intimitatea sa, exact altceva decât ceea ce se spunea despre el. Era însă, e adevărat, un om foarte greu, uneori, de suportat și pentru unii chiar dezagreabil, prin felul său direct de a spune lucrurilor pe nume. Ferice însă de cei care îl puteau suporta. Era atunci un om admirabil, de o fină delicatețe sufletească. Știa multe lucruri, din diferite domenii, avea o vastă cultură generală."

Șerban Mironescu, fiul lui Alexandru Mironescu, în articolul Rugul Aprins, un mod de a trăi ortodoxia, îi dedică câteva fragmente lui Sandu Tudor, maestrul său spiritual. „Era o personalitate extraordinară, cea mai puternică pe care am cunoscut-o în viața mea, și m-a marcat considerabil datorită faptului că l-am cunoscut încă din copilărie, deoarece devenise la începutul anilor ‘30 cel mai bun prieten al tatălui meu, Alexandru Mironescu, și ne vizita aproape zilnic. […] Întotdeauna l-am considerat maestrul meu spiritual. Deținea numeroase informații din diferite domenii. Nu puteai trece pe lângă el fără să nu-l remarci. […] Era un om pe care nu-l puteai uita ușor."

Devenind mai târziu ieromonahul Daniil Sandu Tudor de la Mănăstirea Rarău, a rămas până în pragul arestării sale definitive același individ paradoxal, care, indiferent de situația în care se afla, căuta pe orice căi să dăruiască semenilor săi din vastele sale cunoștințe. După slujba de duminică, credincioșilor, oameni simpli de la țară, „le vorbea ore în șir, până se așezau toți în biserică, în genunchi. Îl ascultau, plângeau cu el, deși nu-l înțelegeau când le vorbea despre «sfinți» cam necunoscuți lor: Dostoievski, Dante, Rilke, Cervantes sau din autorul fără nume al Pelerinului rus. «Părinte, îi ziceau unii, sunteți prea înalt. Credincioșii nu vă înțeleg. «Ba mă înțeleg.» Le replica acesta. «Nu-i vezi că plâng? Ceea ce trebuie să înțeleagă, înțeleg. Că sunt niște păcătoși și trebuie să se îndrepte.»" – ne povestește ÎPS Antonie Plămădeală în monografia dedicată Rugului Aprins.

Alexandru Mironescu

Alături de Sandu Tudor se cuvine să-l amintim pe cel mai bun prieten al său Alexandru Mironescu. Profesor universitar la Facultatea de Chimie, gazetar și scriitor, acesta a adus cu sine în cadrul Mănăstirii Antim „darul unei gândiri mature, pe care o dăruia cu precădere tinerilor." – după cum precizează André Scrima în Timpul Rugului Aprins.

„Încă din perioada studiilor sale universitare, Mironescu integrase în sine substanța culturii universale. Era mereu atent la formulările celor care îl înconjurau, disponibil ideilor noi, deschis totodată și dialogului critic. […] Adesea, prietenii săi sau cei care îl întâlneau pentru întâia oară rețineau «candoarea» sa. Lipsa de malițiozitate, îi dădea, o bună dispoziție, chiar înviorătoare... În el am văzut un prototip al ospitalității, tocmai în clipa când acest titlu de noblețe sacră a ființei devenea un delict politico-polițienesc." (André Scrima)

Dacă Sandu Tudor s-a călugărit în urma decepțiilor personale, Alexandru Mironescu a fost și a rămas până la sfârșitul vieții un model de altruism. Dar și al creștinului practicant, care poate atinge culmile spiritualității chiar și în mediul laic, potrivnic valorilor religioase.

Vasile Voiculescu

În urma schimbărilor politice din țară doctorul Vasile Voiculescu este marginalizat din spațiul public. Astfel, în anul 1946 este înlăturat din postul de redactor de la Radio, ca apoi, figurând pe o listă cu scriitori ce nu mai aveau permisiunea de a mai exista în bibliotecile publice, opera sa literară avea să fie interzisă. În acest context, dintr-o motivație interioară, nu abdică de la principiile sale, alegând să trăiască sub semnul discreției.

Alungat din lumea literară, Vasile Voiculescu este primit în grupul „Rugul Aprins". Încă de la prima întâlnire, André Scrima a fost profund marcat de chipul modestului medic, care parcă păstra ceva din candoarea unui părinte pustnic și de „biblioteca sa personală, vastă, «catedralică», clădită cu multă grijă de-a lungul anilor".

ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, bibliotecarul de atunci al Mănăstirii Antim, a participat la câteva întruniri din cadrul grupului, având ocazia să-i asculte în premieră o parte din poeziile și povestirile sale. În antologia Din spumele mării, înaltul prelat precizează un amănunt semnificativ în ceea ce privește spiritualitatea scriitorului. Vasile Voiculescu era nu numai un creștin adevărat, ci „un inițiat al rugăciunii inimii".

În Rotonda plopilor aprinși, același autor evocă câteva aspecte cu privire la influența covârșitoare pe care a avut-o mănăstirea asupra lui Vasile Voiculescu: „Se pare că atunci și acolo (la Mănăstirea Antim) a avut Voiculescu revelația unei alte dimensiuni a spiritului și de acolo au pornit noile sale lecturi și meditații, cu efecte radicale în poezia lui de mai târziu." În urma discuțiilor purtate cu părinții mănăstirii, „el se adâncește în literatura filocalică și face din misticism nu numai un obiect de studiu, ci și universul unei adânci spiritualizări din care poezia sa va beneficia din plin."

Paul Sterian

Paul Sterian, economist, scriitor, gazetar, vechi prieten cu Sandu Tudor, a frecventat Antimul între anii 1945-1948. În cadrul grupului a prezentat câteva poeme și povestiri religioase. „Era cunoscut în epocă ca fiind un mare tehnocrat în domeniul economiei." – după cum precizează André Scrima.

Paul Constantinescu

Renumitul compozitor de muzică clasică și corală era nelipsit „de la slujbele mănăstirii și de la întrunirile grupului". „El a compus, în dar Antimului, [...] un Imn al Rugăciunii lui Iisus, imediat îndrăgit de întreaga comunitate de credincioși și monahi." – ne povestește André Scrima.

Ion Marin Sadoveanu

Acest renumit intelectul „deosebit de manierat, se număra printre cei mai sclipitori conferențiari pe piața culturală de atunci. Cum la Mănăstirea Antim se organizau săptămânal conferințe publice, Ion Marin Sadoveanu a prezentat auditoriului întreaga dramaturgie antică și fragmente din opera sa dramatică și literară." – ne povestește André Scrima în Timpul Rugului Aprins.

Constantin Joja

Renumitul arhitect, Constantin Joja, „om deosebit de fin", a rămas în amintirea lui André Scrima ca fiind o „prezență luminoasă". „Își trăia viața cu o credință de o discretă intensitate. Oarecum în felul lui Eupalinos al lui Paul Valéry. […] Ceea ce explică pasiunea sa, riguros orientată spre cercetare și studiu, îndeosebi pentru formele tradiționale ale artei vechi românești."

Alexandru Elian

După cum ne mărturisește André Scrima, renumitul profesor universitar de Bizantinologie „avea afinități de nătăgăduit cu grupul Rugului Aprins. […] Conferințele pe care le-a susținut de fiecare dată îi marcau puternic pe cei prezenți."

Anton Dumitriu

Matematicianul Anton Dumitriu, „a fost un deschizător de drumuri pentru o mare parte din prietenii săi. Prezență caldă și stimulatoare pentru studenții lui, din scurta perioadă de libertate universitară (precedând reforma din 1949-1950), era și el legat printr-o prietenie veche cu Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Mihai Marcel Avramescu. Prezent la Antim atât înainte de arestarea din 1949 și după eliberarea din 1954, a rămas un prieten apropiat și devotat tuturor."

Părintele Dumitru Stăniloae

Prin 1946, renumitul profesor universitar de Teologie Mistică, părintele Dumitru Stăniloae, va începe să frecventeze conferințele publice de la Mănăstirea Antim la invitația asistentului său, părintele Benedict Ghiuș. Traducătorul celei mai prodigioase culegeri de texte mistice ortodoxe, Filocalia, a pus la dispoziția grupului duhovnicesc numeroase capitole, inedite în acea vreme, din studiul amintit.

André Scrima consemnează de data aceasta câteva aspecte oarecum critice la adresa distinsului teolog. „Puțin ne păsa, dacă stilul traducătorului se poticnea de propria-i literalitate și trecea, în ochii unor puriști, drept greoi și neaerisit. Printre aceștia, se numărau Sandu Tudor și Vasile Voiculescu, înzestrați cu un simț prodigios al limbii, mult sculptat de necontenitele călătorii dus-întors în cultura universală."

Părintele Dumitru Stăniloae, chiar dacă era un cărturar format în spiritul rigid al teologiei ortodoxe, în prelegerile sale adeseori, spre uimirea pioșilor credincioși, nu se sfia să-i citeze pe Kierkegaard, Binswanger, Jung. Dacă astăzi acest aspect pare o banalitate, în perioada postbelică autorii amintiți erau priviți oarecum cu circumspecție. Astfel, profesorul la început timid, apoi cu mai multă încredere, a atins în prelegerile sale diferite probleme de factură mistică, „oferind prin legăturile făcute mari satisfacții pretențiosului auditoriu adunat la Antim".

Părintele Benedict Ghiuș

Soborul de la Antim, ne povestește André Scrima, spre deosebire de alte mănăstiri care aveau personal adunat din mediul rural, era format din „călugări – studenți, mai ales la teologie, dar și la filozofie, arte, litere și matematică".

Cu părintele Benedict Ghiuș, la Mănăstirea Antim „se impunea în cultura teologică un stil de înduhovnicire, bazat pe o blândețe dusă până la umilință". După încheierea primului an la Facultatea de Teologie din București, primește din partea Patriarhului Miron Cristea o bursă la Facultatea de Teologie Catolică din cadrul Universității din Strasbourg, unde a reluat cursurile de la capăt, vreme de cinci ani, până în anul 1932.

În anul 1934 intră în monahism, fiind rânduit diacon la Catredala mitropolitană din Chișinău. În vara anului 1935, împreună cu un grup de tineri călugări, de curând întorși de la studii din Occident, a înființat Societatea Prietenii Misiunilor. În același an pleacă în Germania, la Academia monahală din cadrul Mănăstirii benedictine Maria-Laach. Revenit în țară după un an de studiu, în 1936, este hirotonit preot și numit profesor la seminarul din Chișinău.

Prin 1936, are loc apropierea sa de Mitropolitul Tit Simedrea. Înaltul prelat vedea în acest tânăr „un om de o înaltă valoare teologică, de o superioară moralitate și de o corectitudine desăvârșită." – după cum și-l amintește André Scrima. După ce România a pierdut Basarabia și Bucovina de Nord, se refugiază la București, fiind primit în obștea Mănăstirii Antim. Cu inițiatorul grupului Rugului Aprins, Sandu Tudor, părintele Benedict Ghiuș avusese primul contact la Chișinău, cunoscându-l prin Mitropolitul Tit Simedrea.

La sugestia Episcopului Andrei Magier, pentru puțin timp va preda la Seminarul Teologic din Arad. În anul 1945 revine în București, participând la un concurs de ocupare a postului de asistent universitar în cadrul Catedrei de Teologie Mistică. Precizăm că profesorul titular al cursului de Mistică era Nichifor Crainic. Intentându-i-se de către autoritățile comuniste un proces lui Nichifor Crainic, părintele Benedict Ghiuș a susținut între anii 1945-1946 și cursurile profesorului universitar, precum și seminariile sale.

După cum ne povestește Gheorghe Vasilescu în acei ani, când de altfel activitatea cultural-religioasă de la Antim a fost cea mai prolifică, părintele Benedict Ghiuș a fost „interlocutorul poate cel mai calificat să dea răspunsurile căutătorilor de sens", fiind un adevărat îndrumător spiritual.

Părintele Sofian Boghiu

Din grupul de la Antim făcea parte și părintele Sofian Boghiu, „blândul duhovnic al Antimului" – după cum și-l amintește André Scrima.

Acesta provenea dintr-o familie modestă, de țărani gospodari, cu șase copii, care se ocupau cu muncile agricole. În urma unor vizite pe la mănăstirile din Basarabia, tânărul de atunci, Serghei, se hotărăște să se călugărească. Dacă la început familia s-a împotrivit, în cele din urmă i-au dat voie. A intrat în monahism la Schitul Rughi. După doi ani de zile, în urma unei vizite în cadrul mănăstirii, Episcopul Visarion Puiu l-a luat ca ucenic. După încă doi ani este trimis de acesta la Mănăstirea Dobrușa, unde funcționa „o școală de cântăreți bisericești". Urmează apoi cursurile seminarului monahal de la Mănăstirea Cernica. După absolvire, se întoarce la Mănăstirea Dobrușa. În urma intrării armatei sovietice pe teritoriul Basarabiei, vine în România împreună cu alți călugări basarabeni. Ajuns în București, este primit la Mănăstirea Antim. Urmează concomitent Academia Belle Arte și Facultatea de Teologie.

Acest teolog, care obișnuia să le spună credincioșilor că „de obicei, înveți după ce termini cursurile acestea oficiale și obligatorii", de-a lungul vieții sale a acordat o deosebită atenție studiului individual, fiind un autodidact. „Cunoștea bine nu numai Filocalia, dar și tâlcuirile ei adânci din scrierile marilor duhovnici ruși moderni, (Episcopul Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, părintele Ioan de Kronstandt,) adunate în Sbornicul care [...] era răspândit în acele timpuri ca «samizdat» credincioșilor Mănăstirii Antim." – după cum ne povestește părintele Sofian în Duhovnici români contemporani.

Părintele Sofian Boghiu a rămas în amintirea lui Virgil Cândea ca fiind monahul care-i aducea aminte de „«părinții bătrâni» ai Patericului, din primele veacuri ale creștinismului, care au vegheat la păstrarea intactă și transmiterea din generație în generație a învățăturii și căilor îndumnezeirii omului, prin despătimire și prin Rugăciunea lui Iisus, săvârșită cu mintea coborâtă în inimă".

Grupul oamenilor de cultură moldoveni

Alături de cei nominalizați, la aceste conferințe publice participa și un grup de studenți de la diferite facultăți din București. Adeseori veneau intelectuali de marcă și din alte zone ale țării. În zilele de sărbătoare participau la întrunirile „Rugului Aprins", „toți oamenii de seamă ai Moldovei din vremea aceea: profesorul universitar Neculcea, Ion Simionescu - membru al Academie Române, C. Ifrim - fostul primar al Iașilor, generalul Constantin Manolache - scriitor, frații Ion și Păstorel Teodoreanu, ce însuflețeau cu verva lor spirituală adunările, avocatul Omer Popovici, profesorul Ioan Petrovici uimea cu prestanța sa universitară și ilustrul conferențiar și scriitor, Mihail Sadoveanu, care venea rar, dar cu spiritul său de paternitate al Moldovei atrăgea iubirea tuturor. La aceștia ar mai fi de adăugat și mulți alții care erau socotiți tot ieșeni, precum profesorul Mihai Ralea, profesorul Constantin Fedeleș, Ioan Lucrețiu Pătrășcanu." – după cum ne povestește Mihai Rădulescu în „Rugul Aprins" de la mănăstirea Antim la Aiud.

André Scrima

Majoritatea portretelor celor din grupul de la Antim, așa cum le-am prezentat succint, se datorează celebrului intelectual și monah ortodox, de reputație internațională, André Scrima.

În vremea când i-a cunoscut pe cei din grupul „Rugul Aprins", era un tânăr de până în 20 de ani (unele surse indică drept anul nașterii 1925, altele 1930). Fusese adus la Antim în 1946 de Marcel Avramescu, scriitorul avangardist care a publicat sub pseudonimul Ionathan X. Uranus și care, mai târziu, a devenit monah.

După cum relatează Andrei Pleșu în prefața la cartea lui André Scrima, Timpul Rugului Aprins, întâlnirea cu monahul rus Ioan Kulîghin ar fi fost determinantă pentru alegerea căii monahale de către acest tânăr cu capacități intelectuale excepționale. Astfel că în 1949 abandonează Facultatea de Fizică-Matematică și se înscrie la Teologie, cerând, totodată, să fie primit în cadrul mănăstirii. Odată cu mutarea grupului de monahi, care făceau parte din „Rugul Aprins", de la Antim la Mănăstirea Neamț, pleacă și André Scrima împreună cu aceștia, devenind profesor la Seminarul monahal din cadrul instituției, unde îi are colegi de catedră pe părinții Benedict Ghiuș și Sofian Boghiu.

În 1956 este călugărit de către părintele Benedict Ghiuș la Mănăstirea Slatina. Peste aproximativ patru luni de la acest eveniment, pleacă din țară pentru o bursă în India, oferită de președintele acestui stat, care ne vizitase țara în acel an și fusese uimit de cunoștințele sale de sanscrită. Din acest moment începe cariera sa intelectuală de excepție, cu peregrinări în spațiile universitare din Elveția, Franța, Liban, India, Statele Unite ale Americii.

André Scrima a declarat că plecarea sa, în 1956, din țară a fost una providențială, pentru că l-a salvat de o detenție sigură și i-a oferit șansa unui parcurs intelectual uimitor. În ultimii ani ai vieții, întors în țară, ca monah la Mănăstirea Cernica, va scrie volumul memorialistic Timpul Rugului Aprins, în amintirea anilor săi de formare spirituală în cadrul Mănăstirii Antim.

Va urma

Toate părțile studiului doamnei Camelia Suruianu despre Rugul Aprins pot fi citite AICI