Părintele ieromonah Adrian Făgețeanu (1912-2011), duhovnic și propovăduitor al credinței noastre strămoșești, a trăit în cea mai zbuciumată perioadă prin care Biserica Ortodoxă Română a trecut, rămânând până la sfărșitul vieții un veritabil "soldat al lui Hristos", precum fusese odinioară Sfântul Mucenic Adrian, protectorul său spiritual.

Privind cu atenție viața sfinției sale, vom observa că a petrecut 67 de ani ca părinte monah, trecând prin Mănăstirile Putna, Antim, Căldărușani, Ciorogârla, Govora, Crasna, Lainici, Locurele unde a zidit sufletește câteva mii de fii duhovnicești care și astăzi merg la mormântul său, de la Mănăstirea Lainici, cu flori și tămâie.

Sfinția sa a trecut prin calvarul închisorilor, executând 13 ani de temniță grea. Sorin Preda, în articolul La ceas de Înviere, în sihăstria unui mare duhovnic, publicat, în 2004, în Formula AS, ne prezintă un moment impresionant petrecut în închisoare, ce merită astăzi reamintit, mai ales că la auzul acestei mărturisiri, cu siguranță ne vom gândi mai mult asupra zădărniciei vieții noastre.

„Acolo, în închisoare, prețuiai tot darul lui Dumnezeu. Prețuiai aerul, pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura ușii. Prețuiai pâinea (două felii prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porția mea. Firav și abia ținându-se pe picioare, era pus să ducă niște hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice și atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i rația de mâncare… În închisoare, aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea. Îmi amintesc că la Aiud îmi făcusem un calendar pe degete, după metoda Gauss. Am calculat data Paștelui și mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Fără să mă mai gândesc la urmări, am început să strig: «Hristos a Înviat!» Și imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată: «Hristos a Înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!» Răsuna Aiudul de chemarea speranței, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau că am început o revoltă. Alergau nebunește prin curte și trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane și cereau întăriri. Erau speriați de glasurile noastre reunite, de forța spirituală a credinței, pe care nicio fereastră zăbrelită nu o poate opri.”

Rememorând frământările din anii 1945-1955, în volumul Viața mea, mărturia mea, sfinția sa puncteasă un aspect care a trecut oarecum neobservat. Gândindu-se la acele timpuri punctează faptul că: „Dacă mănăstirile s-ar fi unit atunci, s-ar fi format o rezistență imposibil de anihilat datorită numărului mare de viețuitori și evlaviei populare care le susțineau.”

Aceasta era și dorința Mitropolitului Tit Simedrea, pe care Părintele Adrian Făgețeanu îl considera „cea mai cultă față bisericească pe care România o avea în acea vreme”.

Din păcate, această lucrare duhovnicească, care era și dorința părintelui Daniil Sandu Tudor, nu a fost posibilă datorită instalării partidului comunist, care, în câțiva ani, de prigoană și arestări, a distrus viața monahală din țară.

În pofida tuturor greutăților, Părintele Adrian a ales să-și ducă crucea cu demnitate și răbdare. Cunoscându-l încă din copilărie, vă pot mărturisi, că iubea familia tradițională, copiii și bătrânii care trăiau aproape de duhovnicii noștri de prin mănăstiri. Aprecia spovedania curată și sinceră, a omului care, din tot sufletul recunoștea în fața lui Dumnezeu că a căzut, dar, vrea să se mântuie.  

Cu toate că Părintele Adrian suferea trupește, mintea sa ageră și-a păstrat-o până la sfârșitul vieții.

Într-un interviu acordat revistei Lumea monahilor, pe 5 noiembrie 2007, ne face o mărturisire de credință, care ascunde o durere adâncă, mesaj asupra căruia ar fi bine să medităm. „Noi, românii, avem o virtute nativă de a putea înțelege ușor Adevărul, dar avem și cel mai mare defect pe care poate să-l aibă un neam sau omenirea: dezbinarea. Eu am studiat, cam mult, pe Herodot și pe stoicii antici, și ei spuneau că dacii, geții, dacă ar fi fost uniți, niciun împărat roman, nici Alexandru Macedon, nici orice alt împărat din lume, n-ar fi putut să-i biruiască. Asta-i cea mai bună dovadă că suntem descendenții lor, suntem dezbinați. Nu ne putem uni, noi, românii, nici în credință, nici în alte idei care ar putea să rodească.”

Așadar, să luăm aminte! Astăzi, când se implinesc 14 ani de la trecerea sa la Domnul, ar fi bine să renunțăm la dezbinare și să facem loc virtuților adevărate ale poporului român. „Roagă-te, muncește și desăvârșește-te într-un domeniu în care poți excela”, după cum le spunea Părintele Daniil Sandu Tudor ucenicilor săi.