„Reprezentantul complet al grupului Rugul Aprins", după cum îl numește Marian Popa, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, 23 august 1944 – 22 decembrie 1989, Alexandru Mironescu a reintrat în atenția intelectualilor români în perioada postdecembristă, datorită strădaniei fiice sale, Ileana Mironescu, de a (re)publica creația literară și științifică a emeritului gânditor.

Sintagma criticului Marian Popa este deosebit de relevantă pentru intelectualul ale cărui scrieri (studii științifice sau de reflecție filozofică, estetică, memorii, proză, poezie, teatru) mărturisesc despre un om care a căutat în permanență realizarea Chipului Lui Dumnezeu în propriul sine. Deși era om de știință, s-a manifestat întotdeauna împotriva gândirii materialiste și a încercat să pună descoperirile științei în slujba desăvârșirii spirituale.

Alexandru Mironescu s-a născut în ziua de 10 iulie 1903, în orașul Tecuci, fiind primul copil dintre cei patru fii ai colonelului Victor Mironescu și ai Elenei Budișteanu. Între anii 1922-1926 urmează cursurile Facultății de Științe din cadrul Universității București, Secția Fizică-Chimie. După licență, susține un doctorat în filozofie la Universitatea București și pleacă la Universitatea Sorbona pentru a definitiva o nouă teză de doctorat, în științele exacte: fizică și chimie organică. În anul 1929 își încheie cercetarea științifică, susținând în cadrul Universității Sorbona teza Sur l´action des organomagnésiens sur le furfurol et l´éther pyromucique (Influența organomagnezienilor asupra furfurolului și a acidului piromucic), lucrare de pionierat în biochimie, cu care obține titlul de „Docteur ès Sciences Physiques."

Deși i se propune să rămână pe un post de cercetător științific în cadrul Universității Sorbona, alege să se întoarcă în țară. În același an este numit asistent universitar la Catedra de Chimie Organică, din cadrul Universității București. În anul 1931 se căsătorește cu Maria Constantin, cu care va avea doi copii: Ileana și Șerban.

În anul 1935 este ales membru al Academiei Române de Științe. Tot în același an debutează în literatură cu romanul Oamenii nimănui, text, în mare parte, autobiografic.

Încă de la începutul anilor ’30 se numără printre colaboratorii revistelor științifice și culturale, publicând un număr impresionant de articole. De asemenea, alături de Constantin Noica, Ion Marin Sadoveanu, Paul Sterian susține în scop educativ numeroase conferințe publice.

În anul 1934 își adună articolele științifice publicate prin revistele de specialitate, formând volumul Spiritul științific. În anul 1939 va publica un nou roman autobiografic, intitulat Destrămare. În 1945 își adună, din nou, o parte din scrierile științifice editând studiul Limitele cunoașterii științifice; iar în anul 1946 publică volumul Claude Bernard, o amplă monografie dedicată savantului francez. În 1947 îi apare volumul Certitudine și adevăr, un comentariu existențialist pe marginea celor mai importante descoperiri științifice din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolul al XX-lea.

În anul 1949, în urma schimbărilor politice, este înlăturat din funcția de cadru didactic universitar, devenind profesor de fizică la un liceu seral. Acest post îl va ocupa până la arestarea sa din anul 1958. Asemenea și altor intelectuali din acea sumbră perioadă, nu va mai putea publica, însă va continua să scrie asiduu, Alexandru Mironescu numărându-se printre puținii noștri scriitori cu o bogată operă de sertar. După anul 1989, prin strădania fiicei sale, Ileana Mironescu, lucrările sale literare, științifice, memorialistice încep să fie (re)editate.

Revenind la anul 1945, Alexandru Mironescu alături de alți intelectuali de seamă, precum Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Ion Marin Sadoveanu, începe să participe cu regularitate la întrunirile Asociației culturale „Rugul Aprins". André Scrima, în Timpul Rugului Aprins, și-l amintește alături de Sandu Tudor, mentorul grupului, ca fiind „inseparabil de el ca prezență și imagine, deși distinct în personalitatea sa."

Încă de pe timpul colaborării sale la revistele „Floarea de foc" și „Credința", aflate sub conducerea lui Sandu Tudor, între cei doi se legase o  strânsă prietenie. De altfel, ceea ce l-a caracterizat întotdeauna pe Alexandru Mironescu a fost „geniul prieteniei", după cum ne mărturisește André Scrima.

În cadrul conferințelor culturale organizate la Mănăstirea Antim, Alexandru Mironescu a adus cu sine „darul unei maturități clare, neprezumțioase: în continuă împărtășire celorlalți, în chip privilegiat celor mai tineri", după cum ne mărturisește André Scrima. Grație culturii sale prodigioase a supus atenției auditoriului cercetările medicale și științifice ale renumiților savanți occidentali. Îi aprecia în mod deosebit pe: Blaise Pascal, Claude Bernard și Alexis Carrel.

Atent la ultimile descoperiri științifice, Alexandru Mironescu, de fiecare dată când conferenția, căuta să aducă la cunoștință publicului subiecte inedite, mai ales că studiile savanților amintiți nu fuseseră încă traduse la noi.

De exemplu, în articolul Puterea vindecătoare a rugăciunii, publicat în revista Floarea de foc, în anul 1936, Alexandru Mironescu prezintă în premieră studiul savantului francez Alexis Carrel, Omul, acest necunoscut, lucrare în care tratează „legătura dintre actul rugăciunii și anumite vindecări miraculoase". Așadar, auditoriul adunat la Antim afla numeroase amănunte de ordin științific discutate în mediul academic occidental. Dacă Ion Marin Sadoveanu vorbea publicului despre dramaturgia europeană, Paul Sterian despre simtomele crizelor economice, Alexandru Mironescu acorda o mare atenție cercetărilor medicale.

Iată ce ne mărturisește în acest sens părintele Petroniu Tănase, matematician și teolog. „De fiecare dată când îl ascultam îi admiram limbajul hotărât, limpede și precis al expunerilor. […] Chipul profesorului Mironescu mi-a rămas în amintire ca o armonioasă realizare a unui intelectual român: om cu o temeinică cultură științifică, un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe și un îndrăgostit de bunurile culturale și spirituale ale neamului românesc, pe care le-a îmbogățit el însuși cu activitatea sa. Lucările sale științifice și duhovnicești […] sunt mărturii grăitoare în acest sens."

După ce Asociația culturală „Rugul Aprins" a fost scoasă în afara legii, în 1948, o parte dintre membrii grupului au continuat să se întâlnească la domiciliul lui Alexandru Mironescu pentru a-și împărtăși opiniile literare. În cadrul grupului se evitau pe cât posibil discuțiile politice. André Scrima, participant pentru scurtă vreme la aceste cenacluri clandestine, își amintește că în ciuda situației tensionate (în rândul intelectualilor aveau loc dese arestări, fapt care generase populației o stare de panică), „casa sa […] a rămas întotdeauna deschisă și primitoare. Ceea ce a constituit, bineînțeles, un grav cap de acuzare la procesul Rugului Aprins." 

În timpul anchetei a declarat, în urma torturilor, că la domiciliul său s-au purtat discuții cu caracter așa zis „dușmănos la adresa regimului", nominalizându-i pe cei care în perioada 1949-1958 i-au frecventat locuința.

După un pseudo-proces este condamnat la douăzeci de ani de închisoare, împreună cu fiul său Șerban Mironescu, student la Facultatea de Litere, în vârstă de 22 de ani. În sala de judecată, „cu totul excepțional, aproape neverosimil în acele locuri și împrejurări, o voce s-a ridicat la procesul Rugului Aprins, în plin tribunal..."

Era vocea lui Alexandru Mironescu care cerea grațierea lui Vasile Voiculescu, din pricina vârstei sale înaintate, de peste șaptezeci de ani.

Iată cum s-a desfășurat momentul: „În ceasul ultim al judecății, când inculpații și-au putut rosti ultimul cuvânt, s-a sculat Alexandru Mironescu și s-a adresat, aproape textual, tribunalului: «Nu am nimic de adăugat în ceea ce mă privește. Nu cer nimic pentru mine. În schimb vă cer să reconsiderați prezența aici, ca învinuit, a doctorului Vasile Voiculescu. Vă rog să vă gândiți că sunteți pe cale de al condamna pe unul dintre marii poeți și oameni de cultură ai acestei țări. Pentru el cer înțelegerea dumneavoastră, cer să se ia în considerare vârsta lui și să fie pronunțată achitarea din partea tribunalului.»" Cu toate acestea, doleanța nu i-a fost onorată, Vasile Voiculescu s-a numărat printre cei condamnați.

Alexandru Mironescu este eliberat după cinci ani de închisoare, asemenea tuturor deținuților politici, odată cu decretul de amnistiere dat de guvernul socialist în urma presiunilor politice externe, în anul 1963. Tardiv, i se recunosc titlurile științifice, obținânând o mică pensie din partea Uniunii Scriitorilor cu ajutorul lui Zaharia Stancu.

Chiar dacă se simte slăbit după anii de detenție, se așază cu drag din nou la masa de lucru. În anul 1964 încheie romanul autobiografic Ziduri între vii și volumul eseistic Floarea de foc. În anul 1966 încheie romanulul Serile singurătății și eseul teologic Kairos. De asemenea, lucrează la Poemele filocalice, primul său volum de versuri.

Ultima parte a vieții și-a trăit-o într-o discreție totală. Conștientizând faptul că se afla încă în vizorul Securității, evita pe cât posibil întâlnirile cu prietenii, care, dat fiind contextul general, ar fi fost înțelese ca fiind subversive.

Cu toate acestea, era vizitat din când în când de poetul Ioan Alexandru și pictorul Spiru Vergulescu. Cu aceeași discreție care i-a caracterizat întreaga viață, bolnav de cancer, în urma unei crunte suferințe, trece la cele veșnice în ziua de 20 ianuarie 1973.

Iată ce-i scria Nicolae Steinhardt lui Virgil Ierunca după moartea sa: „Alexandru Mironescu a fost unul dintre cei mai curați oameni din câți am cunoscut. Și un creștin cum rar întâlnim: nebigot, nehabotnic, nefățarnic; drept și neîngăduitor. Și ce viață desăvârșit românească a dus!"