În data de 17 mai 2025 se împlinesc 17 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Arhimandrit Ioan Iovan

În anul 1952, Petre Pandrea, de profesie avocat și jurnalist, răspunde invitației venite din partea unui prieten de a vizita împreună cu familia Mănăstirea Vladimirești. Fire disciplinată, ca de altfel mulți intelectuali ai vremii, obișnuia să noteze cele mai importante evenimente din viața sa într-un jurnal. Volumul memorialistic, Călugărul Alb este dedicat în întregime prezentării Mănăstirii Vladimirești, după cum a perceput-o la acea vreme. Iată ce notează la un moment dat finul observator: „Fenomenul Vladimirești are în mine un cronicar fidel, atât cât poate fi fidelă o oglindă sau o fotografie. (...) Fenomenul Vladimirești este un fenomen declanșat de țăranii locului, de oameni simpli, plugari, în urma unei crize adânci sufletești.” 

În acei ani de opresiune, în țară se formaseră câteva centre de spiritualitate ortodoxă. Astfel, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, părintele Arsenie Boca, mare îndrumător spiritual, îndemna credincioșii la rugăciune și răbdare, la Mănăstirea Slatina părintele Ilie Cleopa făcea apel la păstrarea virtuților creștinești, la Mănăstirea Vladimirești tânărul părinte Ioan Iovan aduna în jurul său zeci de mii de țărani, povățuindu-i să nu se lepede de credința strămoșească. Prin urmare, în contextul frământărilor politice, care generaseră un adevărat haos în țară, un număr impresionant de țărani veneau să-i asculte pe cei mai mari oratori, pe care creștinismul românesc îi avea la acea vreme. Și, ca o consecință a întregii situații create, toate aceste mișcări religioase căpătaseră, în doar câțiva ani de zile, statutul de „anvergură națională".

Acesta fiind contextul Petre Pandrea nu-l omite din analiza sa să-i acorde un spațiu cuvenit duhovnicului mănăstirii Vladimirești, părintelui Ioan Iovan. Portretul, pe care ni-l oferă în Călugărul Alb, este edificator: „Părintele Ioan Iovan este un teolog emerit și un orator extraordinar. Are o dicție baritonală splendidă și e un orator de mase rurale neîntrecut. Duminica începe munca de la ora 7 dimineața și o termină la ora 14. Timp de 7 ore se află în tensiune nervoasă retorică, broboane de sudoare, abia perceptibile, îi apar pe fruntea largă eminesciană, ochii îi sunt în flăcări, albul pielii de pe frunte și față, în contrast cu barba și pletele negre, capătă o culoare, aproape de cupru, sub influența icterului virulent abia terminat din cauza posturilor și a efortului.” 

Câteva note bibliografice

Părintele Ioan Iovan, al optulea copil al preotului Gavril Iovan și al preotesei Maria, s-a născut la 26 iunie 1922, într-un sat din județul Bihor.

A urmat cursurile școlii primare în satul natal, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Cu toate că erau vremuri de restriște, în urma Războiului, Ardealul de Nord fiind cedat Ungariei, în 1946 la Facultatea de Teologie din Sibiu tânărul teolog și-a sustinut licența, cu lucrarea Sfanta Euharistie și viața mistică.

În anul 1946, printr-un coleg de facultate o cunoaște pe Zorica Lațcu (fiica avocatului Lațcu și mai târziu viitoarea maică Teodosia).  Dornic de a se perfecționa la limba greacă, Silviu (Ioan fiind numele de călugărie) a luat câteva ore de meditație. În urma acestora, între cei doi s-a înfiripat o prietenie duhovnicească. În 1947 tânărul teolog este admis la doctorat, la catedra de Dogmatică a părintelui Dumitru Stăniloaie. În vara aceluiași an, părintele Arsenie Boca s-a hotărât să țină la Mănăstirea Sâmbăta de Sus o serie de Cuvinte înălțătoare (predici), adresate cu precădere intelectualilor și studenților, interesați de aspectele vieții duhovnicești. La aceste cateheze au participat un număr impresionant de tineri și mireni, printre aceștia numărându-se și Silviu Iovan și Zorica Lațcu.

La sfârșitul verii, Silviu Iovan a revenit în Cluj întrutotul schimbat. De mulți ani, între familia preotului Gavril Iovan și Episcopul Nicolae Popovici exista o vădită prietenie. Această legătură duhovnicească s-a perpetuat și între tânărul Silviu și Preasfinția Sa. Cu ocazia unei întrevederi i-a mărturisit Vlădicii hotărârea de a intra în cinul monahal. Căutându-și un loc prielnic, pentru a dezvolta o mișcare spirituală de anvergură națională, alege Mănăstirea Sihastru. Astfel, cu binecuvântarea Episcopului Nicolae Popovici în cadrul Mănăstirii Sihastru, mănăstire de călugări din eparhia Galațiului, este primit de Episcopul Antim Nica. De către mentorul său spiritual Episcopul Nicolae Popovici este hirotonit diacon, în anul 1948, și ridicat la rangul de ieromonah în 1949, primind încuviințarea de a sluji în cadrul Mănăstirii Vladimirești.

Pentru a ne introduce în admosfera eclezială a Mănăstirii Vladimirești, Petre Pandrea ne povestește un moment solemn petrecut în cadrul unei slujbe liturgice, folosind câteva metafore edificatoare. „La o predică despre Sfântul Duh din 13 iunie 1954, cu mii de ascultători, erau peste 10.000, cu capete plecate și lacrimi furișate, vântul puternic de stepă al Vladimireștilor, care rostogolea cuvintele de aur ale pocăinței, s-a transformat brusc în vijelie și era cât pe ce să-l ridice pe ieromonah și să-l arunce în văzduh. Mă aflam la picioarele lui, pe un scaun de onoare, și am simțit că duhurile pure au vrut să-l ridice. Părintele Ioan cuvânta inspirat, nepăsător la vântoasa care se pornise, storcând lacrimile auditoriului. Mi-a stors și mie câteva, fiindcă îmi aminteam de morții mei, răpuși recent, unul după altul. Nu mai plânsesem de mult la o Liturghie, mai exact de la o Liturghie Pascală, oficiată, pe furiș în pușcărie, la Ocnele Mari, cu câțiva ani în urmă, de către bunii noștri preoți ortodocși, care erau atât de slăbănogi, vai Doamne!”

Reprivindu-l, din nou, analizându-i trupul, observă faptul că „părintele Ioan s-a sinucis aproape prin posturi lungi, prin nopți de veghe, prin studiu, prin osârdie la slujirea Liturghiilor. (...) Este galben ca tămâia, foarte slăbit, extenuat, arată aproape macabru.”  A slujit la Mănăstirea Vladimirești timp de șapte ani, perioadă în care a militat pentru o viață duhovnicească intensă, întemeiată pe post, rugăciune și împărtășanie cât mai deasă.

Fatidicul an 1955

În urma schimbărilor politice survenite în țară, zdruncinatul an 1954 nu a adus prea multe bucurii Mănăstirii Vladimirești.

Pe neașteptate, asupra sfântului locaș s-a abătut o problemă juridică. Ca urmare, Petre Pandrea devine avocatul „ales al celor 46 de călugări de la Mănăstirea Sihastru și al celor 318 de călugărițe de la Vladimirești, în frunte cu părintele Ioan Iovan.” Deoarece a acceptat să fie avocatul celor două locașe de cult, cu jovialitate, maica „de platină” Mihaela l-a înzestrat pe mărinimosul avocat cu o nouă denotație. „Titulatura de «episcop judiciar» am primit-o de la maica Mihaela, spiritușul Vladimireștilor, după cum o numea Patriarhul. Ea mi-a dat și rangul de călugăr alb”.  Și nu a greșit, dacă luăm în considerație sârguința cu care Petre Pandrea a luptat în favoarea noilor năpăstuiți. Iată ce notează acesta la un moment dat în jurnalul său: „De o sută de zile mă zbat, alerg, pledez, scriu epistole, tratez cu conclave în delegații, în calitate de avocat al celor două mănăstiri. O mare onoare, o răspundere istorico-juridică și o năpastă a căzut pe umerii mei.”

În pofida acestui zbucium, în noaptea de 29-30 martie 1955 organele abilitate au intrat violent în mănăstire și l-au arestat pe ieromonahul Ioan Iovan și maicile din comitetul de conducere, printre acestea numărându-se maicile Teodosia și Mihaela. Întotdeauna evenimentele tulburătoare nu iau în subconștientul uman o formă pasivă, ele sunt involuntar active, încărcate cu un mesaj, cu un regret. După câteva zile de la tragicul eveniment, stând „de vorbă cu cerul și cu sine însuși”, Petre Pandrea în fața hârtiei goale, dezamăgit de întreaga situație, se întreabă retoric: „Au obținut autoritățile ceva prin aceste arestări? Nimic!”

Părintele Ioan Iovan a fost arestat în data de 30 martie 1955 și caterisit la presiunea sistemului politic. Procesul intentat a fost, cum era de așteptat, un simulacru. Sentința dată a fost condamnarea la moarte, comutată apoi în muncă silnică pe viață. Executarea sentinței a început la Penitenciarul din Galați, chiar în celula unde a stat Iuliu Maniu, în condiții de exterminare.

A fost frumos la Gherla!

În anul 2009, la sugestia ÎPS Bartolomeu Anania predicile părintelui Ioan Iovan au fost strânse și au format volumul memorialistic A fost frumos la Gherla!, lucrare care a apărut la Editura Patmos.

Cartea prezintă numeroase momente tensionante, în care emoția, lacrimile și tensiunea sufletească ating sub diferite forme apogeul. Iată un fragment edificator: „Într-o zi – ne povestește părintele Ioan Iovan - am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. M-au culcat la pământ, pe spate, mai rău ca pe un animal. Și, deținuții de drept comun, condamnații pentru crime, viol, tâlhărie, ne aruncau în batjocură lanțuri să ne alegem. Mărturisesc că în momentul în care am pus mâna pe lanț, l-am închinat și l-am sărutat gândindu-mă la Sfântul Apostol Pavel, socotindu-l precum o încercare pentru credința în Dumnezeu. Recunosc că nu am făcut o alegere bună a lanțului. În loc să aleg unul mai gros și mai lung, am ales unul mai scurt și mai ușor, ceea ce nu-mi permitea să mă mișc în voie.

M-au așezat cu piciorul pe nicovală pentru a-mi fixa niturile. Iar când au lovit nu i-a interesat că metalul a mușcat din carnea vie a picioarelor mele, urmele se văd și azi. M-au ridicat și mi s-au pus cătușele la mâini. Aveau particularitatea de a se strânge automat în momentul când mișcai mâna, provocându-ți dureri îngrozitoare.

Echipat cu lanțuri la picioare și cătușe la mâini, de la fierărie am pornit înapoi spre celulă umilit cu înjurătura de rigoare: «Mișcă, banditule!». La jumătatea drumului dintre fierărie și celulă, preocupat să nu-mi pierd echilibrul din cauza scurtimii lanțului și a durerilor, mai ales că-mi sângerau picioarele, nu am fost atent că vine cineva din spate. Și mă pomenesc dintr-o dată cu o lovitură de cizmă în zona lombară, o izbitură aplicată cu sete, cu toată forța, însoțită și de o înjurătură urâtă de mamă.

M-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Atunci am simțit minunea, prin faptul că m-am redresat și cum eram într-o stare de balans, am exclamat. «Domnul Dumnezeu și Mântuitorul Iisus Hristos să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc după nume. Și să-ți șteargă toate păcatele, inclusiv acesta de acum. Iar eu, nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este dată te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh».

În momentul acela am știut cu adevărat că sunt creștin și preot, și am făcut dezlegarea din toată inima. Cel care m-a lovit a amuțit pe loc, s-a dat la o parte speriat de gestul meu. Colegii din celulă m-au îndemnat să ies la raport să-l reclam, fiindcă nu avea dreptul să lovească un rănit, un om în lanțuri și cătușe. N-am acceptat. Le-am spus că nu pot ierta și reclama în același timp. Autorul loviturii a fost un gardian pe care nu-l știu și nici nu m-a interesat cine este.”

Părintele Ioan Iovan a trecut prin închisorile Jilava, Gherla și Aiud. Iată ce ne mărturisește sfinția sa într-o predică: „Nu de puține ori eram ținut cu picioarele în apă și bătut cu un baston de cauciuc plin cu nisip. Puneau apoi peste tine un cearșaf ud, care se înroșea de sânge.” În timpul detenției a făcut un T.B.C. ganglionar. Din cauza mizeriei și a frigului, i-au crăpat mâinile până la os. Cu toate acestea, făcea Sfânta Liturghie zilnic, și din câteva fărămiturile de pâine împărtășea deținuții din cameră, încurajându-i și întărindu-le credința în puterea Duhului Sfânt.

Părintele Ioan Iovan a fost eliberat de la Aiud, în urma decretului de amnistiere, la 1 august 1964. După 9 ani de temniță grea, părintele își pierdu-se în mare parte vederea. Odata ieșit din închisoare, cu ultimile puteri, deoarece era foarte slăbit, a mers la Sfânta Parascheva, la Iași. A plâns, s-a rugat din tot sufletul, iar când a ieșit din Catedrală, i-a revenit vederea.

Reabilitarea juridică

În 1979 a scris un Memoriu pe care i l-a predat ÎPS Antonie Plămădeală, pe atunci secretar al Sfântului Sinod. Acesta l-a prezentat Sfântului Sinod și ca urmare i-a fost ridicată caterisirea, pe data de 26 iunie 1979.

A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica și alți câțiva la Mănăstirea Plumbuita din București. În 1992, din întâmplare, s-a întâlnit cu ÎPS Bartolomeu Anania care l-a invitat să vină la Mănăstirea Recea, unde s-a și mutat. În sfântul locaș, de lângă Târgu Mureș, a trăit până la data de 17 mai 2008, când a plecat la Domnul la venerabila vârstă de 86 de ani.

În loc de încheiere – «Hristos e viu pe Sfanta Masă, mă vede, vă vede!»

Pe părintele Ioan Iovan l-am cunoscut personal, copil fiind mergeam, din când în când, joia la Mănăstirea Plumbuita, când sfinția sa slujea Sfanta Liturghie.

Îmi aduc aminte că biserica era întotdeauna plină, inclusiv curtea mănăstirii. În anul 2002 treceam printr-o mare cumpănă și i-am făcut o vizită la Mănăstirea Recea. Mai fusesem și cu alte ocazii, dar atunci aveam un mare necaz. Nu anunțasem pe nimeni și totuși părintele știa. A fost un moment înălțător și plin de emoție când, după Sfânta Liturghie, biserica fiind plină, mi-am auzit numele rostit precum o poruncă: „Camelia vin-o încoace!” Durerea sufletului, are întotdeauna o vibrație, pe care doar aleșii lui Dumnezeu o pot simți, și părintele Ioan Iovan era unul dintre ei.

Vocea sa era precum un tunet, având un timbru vocal autoritar. Predica întotdeauna scurt și la obiect. Punea un accent deosebit pe Sfânta Împărtașanie, viață curată, post și rugăciune. Își încheia cuvântul de învățătură cu o frază care și astăzi îmi  răsună în urechi, precum dangătul unui clopot, «Hristos e viu pe Sfanta Masă, mă vede, vă vede!»