ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Occidentul se află într-o criză fără precedent de la prăbușirea Imperiului Roman.

Gravitatea crizei este cu atât mai evidentă cu cât, amușinând pericolul, încep să apară critici ÎN INTERIORUL Sistemului.

Critici care, presimțind prăbușirea, cer schimbări structurale înainte de a fi prea târziu.

Un astfel de caz este editorialul lui David Brooks din New York Times, intitulat „Dar dacă noi suntem băieții răi?”

Textul lui Brooks are toate caracteristicile pentru care bolșevicii l-ar fi etichetat drept „deviaționist”.

Este curajos, lucid, bine argumentat – dar ezită să meargă până la capăt. O frână subconștientă îl trage înapoi, ca și cum s-ar teme să nu fie acuzat că își trădează clasa din care cu mândrie se revendică: „Elita”.

Iar acest Capăt pe care Brooks refuză să-l atingă, acest Adevăr pe care refuză să îl spună cu subiect și predicat este că, în realitate, așa-zisa Elită este putredă până în măduva oaselor.

Școlile înalte din care provine Elita americană și mondială sunt în primul rând „școli de partid”, în care Ideologia strivește și deformează Cartea. Batjocorește și Pervertește Știința.

Astfel că, de pe băncile marilor universități, „experții” sau „specialiștii” pe care Brooks continuă să îi admire (firesc, el fiind unul dintre ei) sunt în primul rând niște „politruci”.

Acest lucru s-a văzut perfect în timpul Plandemiei, când așa-zișii„experți” au acționat ca niște „secretari cu propaganda”. Împotriva Oamenilor și în favoarea „Elitei”. Compromițând în mod ticălos Știința la care pretind că se închină..

Politruci cu pretenții de „elită”, îmbătați de aerele tari pe care singuri și le dau, sunt cu duiumul și la noi, pe Dâmbovița. Bunăoară cei care vor să „reformeze” Biserica, pentru a o face mai „occidentală”, mai „elitistă”.

Cu toate lipsurile sale, editorialul lui David Brooks din New York Times merită citit. În primul rând ca un Simptom al unei lumi care simte că se scufundă și a intrat în panică.

De aceea, l-am tradus integral pentru cititorii ActiveNews.

*

Donald Trump pare să fie inculpat în câte un dosar pe săptămână. Cu toate acestea îi domină zdrobitor pe rivalii săi Republicani și este la egalitate cu Joe Biden în sondajele pentru alegerile generale.

Scorurile realizate de Trump împotriva lui Biden sunt acum mai mari decât oricând în 2020.

Ce se petrece? De ce tipul ăsta este încă viabil din punct de vedere politic după tot ce a făcut?

Noi, anti-trumpiștii, spunem adesea o poveste pentru a explica acest lucru. Ea a fost rezumată într-o declarație pe care politologul de la Universitatea din Carolina de Nord, Marc Hetherington, i-a făcut-o colegului meu, Thomas B. Edsall:

„Republicanii văd cum lumea se schimbă în jurul lor deranjant de rapid și vor să o încetinească, poate chiar să o dea puțin înapoi. Dar dacă ești o persoană de culoare, o femeie care prețuiește egalitatea între sexe sau o persoană LGBT ai dori să te întorci în 1963? Mă îndoiesc.”

În această poveste, noi, anti-trumpiștii, suntem băieții buni, forțele progresului și ale luminării.

Trumpiștii sunt bigoții reacționari și autoritariști.

Potrivit acestei povești, mulți dintre Republicani îl susțin pe Trump necondiționat, pentru că, la urma urmei, el este bigotul șef, încarnarea tuturor resentimentelor lor, iar acesta este pentru ei lucrul cel mai important.

Parțial, sunt de acord cu această poveste. Dar ea este și un mijloc prin care elita își creează singură justificări pentru a-și da satisfacție.

Deci, lăsați-mă să vă spun o altă poveste. Vă cer să vă plasați într-o poziție în care noi, anti-trumpiștii, nu mai suntem eternii băieți buni. Dimpotrivă, suntem băieții răi.

Această poveste începe în anii 1960, când absolvenții de licee au fost nevoiți să meargă să lupte în Vietnam, dar copiii din clasa educată au obținut scutiri pentru a merge la facultate.

Povestea continuă în anii 1970, când autoritățile au impus transportul în comun în cartierele muncitorești din Boston, dar nu și în zonele de lux, ca Wellesley, unde locuiau ele.

Idealul, conform căruia „suntem toți în aceeași barcă” a fost înlocuit de realitatea că clasa educată trăiește într-o lume a ei, acolo sus, în vreme ce toți ceilalți sunt nevoiți să trăiască într-o lume de jos.

Membrii clasei noastre vorbesc public în numele marginalizaților dar, într-un fel sau altul, sfârșim întotdeauna prin a construi sisteme care ne folosesc nouă înșine.

Cel mai important dintre aceste sisteme este meritocrația modernă. Am construit o întreagă ordine socială care triază și exclude indivizii pe baza calității de care noi beneficiem cel mai mult: reușita academică.

Părinții cu educație înaltă merg la școli de elită, se căsătoresc între ei, ocupă posturi remunerate gras și investesc resurse uriașe în copiii care merg la aceleași școli de elită, se căsătoresc între ei și își transmit privilegiile de clasă din generație în generație.

Daniel Markovitz a rezumat ani întregi dedicați cercetărilor în cartea sa „The Meritocracy Trap” („Capcana meritocrației”):

„Astăzi, copiii din clasa de mijloc pierd competiția în fața copiilor bogați, la școală, iar adulții din clasa de mijloc pierd competiția în fața diplomelor elitei, la muncă. Meritocrația împiedică clasa de mijloc să aibă oportunități. Apoi dă vina pe cei care pierd competiția pentru un salariu sau un statut că, deși toată lumea respectă regulile, doar bogații sunt cei care pot câștiga.”

Meritocrația nu este doar un sistem de excluziune: este o filosofie. În timpul președinției sale, Barack Obama a folosit cuvântul „inteligent”, în contextul politicilor sale, de peste 900 de ori.

Mesajul era că oricine nu era de acord cu politicile sale (și probabil că nu a urmat Harvard Law) trebuie să fie stupid.

În ultimele decenii am preluat controlul asupra unor întregi domenii profesionale, interzicându-le tuturor celorlalți.

Când mi-am început cariera de jurnalist la Chicago, în anii 1980, încă mai întâlneai în redacție ziariști bătrâni și duri proveniți din familii de muncitori.

Acum, nu doar că jurnalismul a devenit o profesiune dominată de cei cu facultate. A devenit o profesiune dominată de cei care au urmat universități de elită.

Doar 0,8% din totalul absolvenților de universitate provin de la cele 12 școli de super-elită (facultățile Ivy League, plus Stanford, MIT, Duke și Universitatea din Chicago).

Un studiu din 2018 a descoperit că peste 50% dintre redactorii de la mult-iubitele noastre New York Times și Wall Street Journal au absolvit una dintre cele 29 de universități de elită americane.

Într-un articol pentru Compact Magazine, Michael Lind observă că piața muncii pentru clasa superioară și de mijloc seamănă cu un candelabru:

„Cei care reușesc să se cațere în tinerețe pe tija celor câtorva colegii și universități de prestigiu pot apoi să se diversifice și să ocupe posturi de conducere în aproape orice profesie.”

Or, cum spune Malkovits:

„Absolvenții școlilor de elită monopolizează cele mai bune slujbe și, în același timp, inventează noi tehnologii care îi privilegiază pe lucrătorii supercalificați, făcând ca cele mai bune slujbe să devină și mai bune, iar celelalte și mai proaste.”

De asemenea, clasa noastră superioară îi segregă pe membrii ei în câteva zone metropolitane în plină dezvoltare: San Francisco, D.C., Austin și așa mai departe.

În 2020, Biden a câștigat doar în aproximativ 500 de districte, dar împreună acestea reprezentau 71% din totalul economiei americane.

Trump a câștigat în peste 2.500 de districte, dar care reprezentau doar 29% din economie.

Odată identificată care este clica noastră nu am realizat mare lucru.

În cartea „Social Class in 21st Century” („Clasele sociale în secolul 21”), sociologul Mike Savage și cei din echipa sa de cercetare au descoperit că membrii clasei cu educație înaltă au tendința să fie mai izolați, fenomen măsurat prin cât de des avem contact cu cei care au slujbe diferite de a noastră.

Înarmați cu tot felul de puteri economice, culturale și politice, sprijinim măsurile care ne favorizează pe noi.

Comerțul liber face ca produsele pe care le cumpărăm să fie mai ieftine și tendința este ca slujbele noastre să se mute în China.

Imigrația liberă face ca personalul nostru de serviciu să fie mai ieftin, iar imigranții mai puțin școliți sunt mai puțin susceptibili să exercite o presiune în jos asupra salariilor noastre.

La fel ca toate elitele, și noi folosim limbajul și moravurile ca instrumente de recunoaștere între noi și pentru a-i exclude pe ceilalți.

Utilizarea unor cuvinte pretențioase ca cisgender, latinx sau intersecțional este un semn că ești băgat în capitalul cultural până peste urechi.

În acest timp, membrii claselor mai puțin instruite sunt nevoiți să meargă ca pe coji de ouă pentru că nu pot ști niciodată când am schimbat regulile de utilizare, astfel încât ceva ce se putea spune pe șleau acum cinci ani astăzi poate face să fii concediat.

Am schimbat și normele morale ca să ne fie nouă bine, indiferent ce preț trebuia plătit de ceilalți.

De exemplu, exista o normă care îi descuraja pe oameni să aibă copii în afara mariajului, dar aceasta a fost eliminată în timpul dominației noastre culturale.

La fel cum am eliminat orice normă care putea părea că judecă pe cineva sau că inhibă libertatea individuală a cuiva.

După ce aceste norme au fost eliminate, s-a întâmplat ceva ciudat. Membrii clasei noastre au continuat să se căsătorească și să aibă copii în interiorul mariajului lor. Cei fără resurse și nesprijiniți de normele sociale, au fost mai puțin capabili să facă acest lucru.

Adrian Wooldridge subliniază în cartea sa din 2021, „The Aristocracy of Talent” („Aristocrația talentului”):

„Șaizeci la sută din nașterile femeilor care nu au decât un certificat de studii secundare se produc în afara căsătoriei, comparativ cu doar 10% la femeile cu o diplomă universitară.”

Acest lucru este important, arată Wooldridge, deoarece „rata părinților singuri este cel mai important indicator de predicție a imobilității sociale într-o țară”.

Înseamnă toate acestea că persoanele din clasa mea sunt vicioase sau rele? Nu, majoritatea dintre noi suntem onești, amabili și grijulii față de binele public.

Dar profităm de pe urma unor sisteme care au devenit tot mai opresive. Instituțiile de elită au devenit atât de progresiste politic mai ales pentru că oamenii care le populează vor să se simtă confortabil în pielea lor și să își găsească justificări, ca participanți la niște sisteme care exclud și resping.

Este lesne de înțeles de ce cei din clasele mai puțin educate pot concluziona că se află sub un asediu economic, politic, cultural și moral – și s-au adunat în jurul lui Trump, percepându-l ca pe cel mai bun luptător împotriva clasei educate.

Trump a înțeles că nu antreprenorii sunt văzuți ca pericolul cel mai mare pentru muncitori – ci clasa de specialiști.

Trump a înțeles că este la mare căutare un lider care să ne scoată ochii în fiecare zi și să respingă în totalitate sistemul epistemologic pe care noi l-am asumat.

Dacă viziunea ta despre lume este populismul mefient, punerile sub acuzare ale lui Trump par încă o încăierare în războiul de clasă dintre experți și muncitori, un nou asalt al unei falange de avocați de la Washigton care vrea să îl dărâme pe omul care luptă pentru ei.

Evident, punerile sub acuzare nu îi determină pe suporterii lui Trump să îl abandoneze. Îi determină să aibă față de el o loalitate și mai fierbinte.

Aceasta explică evoluția sondajelor din ultimele șase luni.

Au dreptate suporterii lui Trump că acuzațiile reprezintă doar o vânătoare de vrăjitoare? Sigur că nu.

Ca un membru asumat al clasei mele, încă am încredere în sistemul legal și în neutralitatea exponenților săi.

Trump este un monstru, așa cum o spunem cu toții de ani de zile, și merită să meargă la închisoare.

Dar contextul este mai larg. Așa cum sociologul E. Digby Baltzell scria cu decenii în urmă:

„Istoria este un cimitir al claselor care au preferat privilegiile de castă în locul asumării conducerii.”

Acesta este destinul cu care clasa noastră flirtează acum. Îi putem condamna pe trumpiștii populiști până poimarți, însă adevărata întrebare este:

Când vom înceta să ne comportăm într-un mod care face Trumpismul inevitabil?