În dimineața zilei de 18 ianuarie 2016 aflam că minunata Silvia Kerim nu mai este. Vestea venea cu brutalitatea tăcută a disparițiilor definitive, acelea care nu cer explicații, dar lasă în urmă un gol imens.

Am fost de multe ori în Strada Parfumului, în acel spațiu care păstra aerul unei lumi astăzi dispărute, o lume în care gesturile aveau greutate, iar eleganța nu era un exercițiu de imagine, ci o formă de a fi.

Silvia Kerim știa să locuiască poezia. Nu doar să o scrie, ci să o trăiască, să o respire, să o așeze în lucrurile mici ale cotidianului. Era o prezență luminoasă, calmă, de o distincție tulburătoare. De la ea am aflat sensul numelui Kerim, din limba turcă: nobil, generos, de calitate. Rareori un nume se potrivește atât de exact cu ființa care îl poartă.

Iubirea ei pentru copii, pentru oameni, pentru animale și pentru natură se regăsea firesc în poveștile pe care le scria. Nu era o iubire declarativă, ostentativă, ci una tăcută, profundă, pe care doar un suflet bun o poate transforma în literatură. A aparținut unei generații de excepție a Facultății de Limbi Străine, alături de nume care aveau să devină repere culturale, dar nu a simțit niciodată nevoia de a epata. Își purta rafinamentul cu o naturalețe dezarmantă: o eșarfă așezată altfel, o bijuterie veche, un guler apretat, detalii care nu țineau de modă, ci de o identitate profund asumată.

Cei care au cunoscut-o vorbesc despre ea ca despre un om al discreției absolute. Nu jignirea, nu bârfa, nu resentimentul își găseau loc în preajma ei. A știut să refuze compromisul fără să ridice vocea, să plece cu demnitate dintr-un sistem care nu o mai putea primi decât cu prețul renunțării la sine. Această eleganță morală a fost, poate, una dintre cele mai mari lecții pe care le-a lăsat în urmă.

Viața i-a dăruit și o întâlnire esențială, cea cu regizorul Mircea Veroiu. Alături de el se simțea mai puternică, mai frumoasă, mai liberă să dăruiască. Încrederea și protecția pe care le primea îi permiteau să se concentreze asupra a ceea ce știa să facă cel mai bine: să creeze, să iubească, să ofere. Amintirea acestei legături a rămas pentru ea o sursă de respirație, o prezență interioară constantă.

Pentru mine, întâlnirea cu Silvia Kerim a fost un dar. Îmi amintesc bucuria ei sinceră atunci când am dorit să scriu despre Mircea Veroiu și emoția din dedicația pe care mi-a lăsat-o: „pentru că mi-a făcut bucuria să mă ia în seamă”. Era, în această formulare, toată delicatețea ei, acea modestie rară a oamenilor care știu cine sunt, dar nu simt nevoia să o afirme zgomotos.

Astăzi, la un deceniu de la dispariția sa, ne-am obișnuit periculos de mult cu ideea că dispariția valorilor este firească. Și totuși, există prezențe care nu se sting. Ele continuă să trăiască în felul în care ne raportăm la lume, în grija pentru cuvânt, în respectul pentru frumusețea discretă, în capacitatea de a locui poezia chiar și atunci când realitatea pare ostilă.

Silvia Kerim nu a fost doar o scriitoare sau o voce culturală, ci o formă de noblețe trăită zilnic. Iar această noblețe, odată întâlnită, nu se pierde. Ea rămâne ca un reper interior, ca o promisiune că delicatețea, generozitatea și rafinamentul pot încă să aibă un loc în lume.

Casa din Strada Parfumului rămâne pentru mine un astfel de loc al memoriei, un spațiu în care timpul se oprea uneori, lăsând loc unei liniști rare. Nu mai păstrează nimic din spiritul ei. Spațiul a rămas, prezența însă s-a risipit. Ceea ce odinioară era locuit de poezie a devenit un simplu decor, golit de sens.

Mi-e dor de dumneaei continuu...