ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Aflat în vacanță după demisie, fostul director al SRI, Eduard Hellvig, a scris un material pe blogul propriu care-i trădează clar planurile politice și pe care l-am putea numi autoprezentare.
 
Poate nu neapărat pentru publicul român; eventual pentru niște cancelarii străine. În analiză, Hellvig preia idei ale lui Viktor Orban, dar, pe fond, de pe o poziție mult diferită. Mai precis, el încearcă să ocupe o cale de mijloc între globaliști și naționaliști, zugrăvindu-se drept un euroatlantist devotat, dar gata să facă anumite concesii și curentului naționalist-conservator. Per ansamblu, nu-i iese prea bine exercițiul, în modesta noastră opinie, dar dacă va fi o poziționare politică de succes sau nu rămîne de văzut.

O temă preferată a lui Orban care se regăsește pe larg și în analiza lui Hellvig este aceea a momentului de răcruce în care s-ar afla civilizația occidentală:

”Civilizația occidentală se află într-un moment de răscruce, unde rezistența democratică este testată de amenințări noi. Accentul pus pe noile naționalisme – și impactul lor asupra sistemului democratic liberal – deja stârnește imaginația celor care speră la restaurații iliberale. La fel și evoluțiile legate de cealaltă extremă, unde lupta legitimă pentru noi drepturi și libertăți poate deschide uneori calea spre excese și chiar noi forme de cenzură.” spune Hellvig.

Și avansează o soluție:

”Cred că există o modalitate de a evita disputa între noile extremisme și valorile democrației liberale. Aceasta se bazează pe reafirmarea moderației, care este la baza democrațiilor tradiționale, și aducerea de noi aliați neconvenționali în această luptă”.

Desigur, în timp ce Orban clamează permanent pacea, fostul șef al SRI spune că:

”Agresiunea rusă este teribilă, nejustificată și toți dorim ca Occidentul să rămână solidar în sprijinirea cauzei ucrainene. Rezistența militară, economică și culturală a Ucrainei este decisivă atât pentru suveranitatea sa, cât și pentru felul în care este modelat viitorul global”.

România este, în opinia lui Hellvig ”o țară mai puțin cunoscută și poate mai puțin promovată pe scena internațională, dar care a fost totuși, de-a lungul acestor ani dificili, un exemplu de reziliență, moderație și consolidare democratică”.

Și, interesant, îndrăznește să vorbească despre problemele ridicate de minoritățile agresive:

”Este nevoie de mult mai mult decât alegeri libere pentru a face o democrație liberală. Mecanisme inerente de control al tendințelor „dictatoriale” ale minorităților agresive sunt, de asemenea, vitale.”

Ori, printre minoritățile care au început să se manifeste agresiv în ultimii ani se numără LGBTQ, activiștii de mediu, în special în domeniul climei, mișcări precum Black Lives Matter, protestatari stipendiați de Soros șamd, aceleași teme des atacate și de Orban.

”Nu trăim într-o lume dominată de idealurile liberalismului, ci într-un spațiu în care caracteristicile naționale și valorile locale au influențat instituțiile, regulile și reglementările, și au creat democrații cu brand propriu, precum și piețe cu grade variate de libertate. Nu toate se aseamănă cu modelul inițial (sau ideal)” mai spune Hellvig.

Un mod de a transmite că țările pot să nu se topească într-un creuzet, la grămadă, ci să își păstreze și un specific propriu, pînă la un punct. O concesie făcut curentului suveranist care prinde aripi, am spune.

”Actorii care au promovat globalizarea au obținut efecte economice remarcabile, dar au fost posibile și efecte neașteptate, care sunt acum folosite pentru a submina ascensiunea modelului liberal”.

Din nou, o recunoaștere onestă – dar foarte ”delicată” – a faptului că globalizarea e responsabilă de multe mari probleme ale societății, în ansamblu.

Și din nou, o apropiere timidă – foarte timidă – de discursul lui Orban, prin recunoașterea scăderii puterii americane:

”Ceea ce nu se va schimba – și aceasta este o veste foarte bună pentru țările democratice din Europa de Est – este influența americană asupra ordinii globale. În ciuda faptului că SUA și-a pierdut dominația economică globală în contextul ascensiunii Chinei, influența sa politică, culturală și morală rămâne”.

Ca și Orban, care vorbea sîmbătă de cea mai puternică armă a SUA, și anume teza ”valorilor universale”, Hellvig pomenește ”valorile vestice”:

”Influența americană nu provine doar din puterea economică sau militară, ci din puterea ideilor pe care le reprezintă și a modelului pe care îl proiectează – un model bazat pe incluziune, drepturi, statul de drept, oportunități egale, inovație și adaptare. De aceea, reacția anti-vestică, măsurată zilnic prin evaluarea propagandei conduse de stat, se bazează pe subminarea încrederii în valorile vestice, nu pe promovarea unui model alternativ”.

Valorile naționale sunt și ele des pomenite de fostul șef al SRI:

”Lupta dintre modelul liberal și cel iliberal este un ecou al bătăliei similare din secolul trecut dintre comunism și anticomunism. Avantajul uriaș al lumii liberale este compatibilitatea sa perfectă cu valorile naționale. De fapt, succesul său se bazează pe caracteristici la nivel național, care permit afirmarea sa în regiuni în care diversitatea, toleranța și pluralismul sunt stimulate; aceste caracteristici sunt remarcabile în mai multe contexte culturale, cum ar fi vestul căruia ne aparținem”.

Altă corelare cu Orban, asediul asupra democrațiilor occidentale:

”Democrațiile liberale din regiune sunt în prezent puse la încercare. Și în timp ce lumea occidentală dezbate teme polarizante și provocatoare precum inteligența artificială și impactul său, schimbările climatice, adaptarea la cataclisme viitoare potențiale, această regiune este confruntată cu o amenințare mai concretă și imediată.
 
Imaginea de ansamblu evocă metafora Zidului din popularul univers fictiv al Game of Thrones: în timp ce lumea este divizată de dispute interne, dușmani puternici dincolo de „Zid” amenință să distrugă tot ce s-a realizat în ultimul secol”.

În a doua jumătate a materialului, Hellvig adoptă un ton populist, trecînd la lustruirea României:

”Țările europene cu puternice tradiții democratice la nivelul UE au fost întotdeauna modele de democrație funcțională. Dar acum are loc o schimbare, și apar noi oportunități; regiunea poate crea propriul său motor de dezvoltare proactivă. Această rol poate fi asumat de România și Polonia. Ucraina poate fi de partea lor, odată ce agresiunea actuală este depășită”.

”Consolidarea democratică a permis României să experimenteze schimbări politice repetate fără să se abată de la calea pro-vestică sau să afecteze dezvoltarea sa economică. România nu a atins încă un nivel de participare civică comparabil cu cel al țărilor vestice, dar participarea electorală se situează în media democrațiilor consolidate”.
 
Absolut falsă ultima afirmație, România fiind țara cu cea mai slabă participare electorală din Europa.

”România nu a înregistrat excese semnificative populiste, extremiste sau ultranaționaliste care ar fi putut amenința traiectoria sa. În ciuda presiunilor multiple, în ciuda clivajelor puternice, societatea românească a reușit întotdeauna să ajungă la un echilibru care a difuzat potențialul exploziv al dinamicii populiste.
 
Din acest motiv, nu avem partide anti-democratice sau anti-vestice la putere, iar ori de câte ori s-au manifestat astfel de tendințe, reacțiile sociale le-au diminuat”.

Periculos joc al vorbelor, dacă ne amintim că ”reacțiile sociale” sunt multe prea suspectate de regie a serviciilor secrete; se știe că Piața Victoriei se umple de proteste doar cînd la putere sunt anumite forțe politice și nu altele.

”Dezvoltarea economică a venit ca efect natural al acestui context. România a înregistrat rate record de creștere care ne ajută să depășim decalajul nostru istoric de dezvoltare, mai ales în ultimii ani.
 
Acest proces de dezvoltare beneficiază tot mai multe regiuni românești în fiecare an, unele dintre ele (cum ar fi zona capitalei noastre București) ajungând la niveluri de PIB – precum și de putere de cumpărare – peste media UE”.

Din nou, afirmații riscante, românii numai prosperi economic nu prea se consideră în acest moment.
Vine o nouă recunoaștere onestă:

”Alte țări din regiune, precum Ungaria sau Polonia, au lucrat mai asiduu pentru a-și construi branduri naționale care reflectă realitățile în schimbare. Fără a face un efort de autopromovare, progresul și rezultatele reale ale României au fost cel puțin la fel de evidente ca cele ale vecinilor noștri”.

Dar revine prompt la lustruieli găunoase:

”Am acumulat experiențe pe care generațiile actuale din alte țări pur și simplu nu le au, deoarece am trecut prin toate etapele dezvoltării democratice în acești 30 de ani. Am ajuns acum la o perioadă de maturitate care vine cu multiple oportunități. România este acum pregătită să-și asume un rol mai mare în cadrul familiei democrate în această regiune complicată de la granița NATO, ca exportator de stabilitate și factor activ al dezvoltării regionale”.

Ori, se știe, unul dintre cele mai acut resimțite defecte ale României este absența oricărui cuvînt în spațiul extern.
O nouă concesie naționalismului:

”Este un moment de consolidare a democrațiilor liberale, dar nu doar prin promovarea valorilor liberale clasice. Pentru ca acest proces să fie rodnic și să aibă un impact de durată, trebuie să se țină cont de valorile și tradițiile particulare ale fiecărei societăți. În România, de exemplu, principiile progresiste și credințele împărtășite în zonele urbane foarte dezvoltate coexistă cu o concentrare asupra mândriei locale și naționale în alte zone. Aceste filosofii de viață nu sunt incompatibile; înțelegerea faptului că ele pot face parte armonios din aceeași identitate națională este cheia avansului României. Această perspectivă poate duce la crearea unui model pentru democrațiile din Europa de Est: ancorate în istoria și tradițiile lor și aspirând la idealuri moderne.
 
Timp de mulți ani, paradigma promovării democrației s-a bazat pe un design standard, rece și formal, fără a lua în considerare particularitățile locale, cultura și valorile. În realitate, acestea au fost factorii particulari care au permis anumitor țări să-și consolideze cu succes democrațiile și au determinat altele să eșueze și să revină la abordări iliberale”.

”Dacă România este astăzi un exemplu de tranziție reușită, este tocmai pentru că nu s-au făcut încercări de ștergere a identității locale și naționale – cultură, limbă, credință, tradiții. Ceea ce putem construi în această regiune este o rețea de democrații cu propriul brand, bazate pe valori și principii, care sunt diverse, dar unite prin experiențe istorice comune și inspirate de aceleași valori. O astfel de rețea ar fi inerent robustă și capabilă să absoarbă șocurile și să atenueze amenințările, dar ar necesita o alocare corespunzătoare a resurselor pentru a garanta caracterul ireversibil și durabil al rezilienței sale” mai spune fostul șef al SRI.

Și, din nou, o temă orbanistă, expusă anul trecut la Tușnad:

”Astăzi asistăm la agresiuni militare pe care credeam că nu mai sunt posibile, vedem un regres democratic în țări pe care le consideram democrații consolidate ireversibil, și simțim amenințarea retragerii democratice în democrațiile vechi, dezmembrate de diviziuni interne”.

Și iar despre naționalism:

”Există un aspect care necesită încă mult progres: asumarea unei identități naționale coerente și a unei ambiții de afirmare, ca o societate democratică, europeană și vibrantă. După cum am menționat anterior, lipsa de ambiție – sau excesul de prudență și rezervă – a condus la proiecția unei mărci naționale discrete. Trebuie să fim mai îndrăzneți în afirmarea rezultatelor și progresului nostru, deoarece ceea ce am realizat până acum, navigând într-un context precar menținând totuși un mediu intern echilibrat și stabil, nu este o chestiune de noroc, ci rezultatul strategiei, angajamentului și deciziilor politice ferme”.

Una peste alta, la fel ca în discursul din toamnă, de la Babeș-Bolyai, fostul globalist-progresist-sorosist Eduard Hellvig dă semnalul unor repoziționări în favoarea curentului naționalist-suveranist. O analiză mai atentă denotă, însă, că e doar un strat subțire de suprafață. În rest, Hellvig rămîne deplin arondat pozițiilor euroatlantice.

El încearcă să prezinte o cale de mijloc între, să zicem, Drulă-USR și Simion-AUR. Nici proocidental fanatic, nici suveranist pur-sînge.

Un culoar pe care încearcă să se plaseze și candidatul Mircea Geoană, care și-a tras în ultimul an, la fel ca Hellvig, o vopsea naționalistă peste structura euroatlantică profundă.

Moderația e bună, într-adevăr, inclusiv în politică.

Pe ea mizează fostul (viitor?) liberal Hellvig.

Întrebarea e cu ce șanse?

E greu să oprești o turmă de tauri furioși pe ulița satului doar cu chiote și îndemnuri.

Iar în Europa, sunt tot mai mulți alegători care încep să se comporte ca niște tauri nervoși, gata să rupă porțile secțiilor de votare.

Deocamdată, am spune că fostul șef al SRI încă bîjbîie politic, slalomînd din vorbe și fără a livra impresia de autentic.

Un Viktor Orban mai mic, mai timid și, foarte important, unul profund proocidental. Nu prea se leagă, nu-i așa?