Pe 2 aprilie 2026, în timp ce proprietarii de mașini hibride din București mai credeau că au loc rezervat — că dezbaterea publică era în curs, că opinia lor contează — Ciucu le-a pus deja ghearele pe parbriz. Votul trecuse. Locul era luat. Iar ei nu primiseră niciun tichet de avertizare. Mașinile hibride au pierdut parcarea gratuită de la 1 mai. Mașinile electrice, în urma unui amendament de ultim moment, și-au păstrat-o până în 2027. O jumătate de victorie pentru cetățeni — și o înfrângere completă pentru statul de drept.

Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională este explicită: proiectele de acte normative se dezbat public minimum 30 de zile înainte de vot. Ciucu a lăsat mai puțin de zece zile. Nu dintr-o eroare de calendar, nu dintr-o grabă administrativă scuzabilă — ci dintr-o disprețuire deliberată a unui drept cetățenesc fundamental. A deschis dezbaterea publică pe 24 martie, a programat votul pe 2 aprilie și a lăsat cetățenii să scrie comentarii până pe 6 aprilie — adică după ce decizia era deja luată. Este ca și cum un judecător ar pronunța sentința în timpul pledoariei apărării. Sau, mai plastic spus: ca și cum ai ridica mașina cuiva în timp ce el era încă la automatul de parcare.

Aceasta nu mai seamănă a păcăleală. Seamănă a sfidare.

 

Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică nu este o sugestie. Este o obligație legală, adoptată tocmai pentru că istoria administrației românești a arătat, în repetate rânduri, că funcționarii și aleșii locali preferă să decidă în liniște, fără deranjul opiniei publice. Legea le impune un calendar minim: 30 de zile de dezbatere publică înainte de vot, obligația de a lua în considerare comentariile primite și transparență reală în procesul decizional.

Primarul Ciucu a respectat această lege exact ca un șofer care oprește la semafor doar când vede o mașină de poliție: formal, pe hârtie, dar fără niciun respect față de scopul reglementării. A deschis dezbaterea publică pe 24 martie 2026, a fixat termenul de consultare pe 6 aprilie — și a trecut proiectul la vot pe 2 aprilie, cu patru zile înainte de închiderea consultării. Cetățenii care au trimis comentarii după 2 aprilie și-au irosit timpul. Decizia era deja în vigoare.

Este ca și cum ai ridica mașina cuiva în timp ce el era încă la automatul de plată a parcării. Sau, mai juridic spus: ca și cum un judecător ar pronunța sentința în timpul pledoariei apărării, apoi ar explica senin că, oricum, audierea a avut loc.

 

Sute de bucureșteni și-au pierdut timp prețios scriind argumente juridice, economice, ecologice — comentarii bine documentate, unele de o calitate superioară oricărui raport de specialitate produs de Primărie. Au trimis opinii, au calculat impacturi, au propus soluții alternative. Au făcut exact ce li s-a cerut. Și au fost ignorați cu aceeași seninătate cu care un șofer în SUV ignoră un pieton pe trecere.

Comentariile cetățenilor au semnalat, printre altele, că la ultima dezbatere publică pe acest subiect — organizată în 2022, de peste 4 ore — concluzia fusese exact opusă: menținerea gratuității era justificată și dorită. Nimeni din administrație nu a explicat ce s-a schimbat fundamental între 2022 și 2026, în afară de ocupantul fotoliului de primar general.

O dezbatere publică organizată cu intenția clară de a fi ignorată nu este transparență decizională. Este teatru administrativ. Iar prețul biletului îl plătesc cetățenii — în timp pierdut, în bani cheltuiți pe mașini mai scumpe cumpărate pe baza unor promisiuni ale statului și, nu în ultimul rând, în încredere erodată în instituțiile publice.

 

Ciprian Ciucu a prezentat inițiativa cu o dezinvoltură demnă de un șofer care parchează pe locul persoanelor cu dizabilități și lasă un bilet cu „Revin imediat”. Argumentul central: sunt 90.000 de gratuități pentru 45.000 de locuri. „E doar absurd”, a transmis primarul pe Facebook — o platformă mai potrivită, se pare, pentru politica Capitalei decât sala de ședințe a Consiliului General.

Problema cu acest argument este că în niciunul din documentele anexate proiectului de hotărâre nu există vreun studiu, vreo analiză, vreo cifră verificabilă care să demonstreze că parcările PMB sunt blocate sistematic de mașini electrice și hibride. Avem declarații politice — dar nu avem niciun studiu de impact. Motorul deciziei merge pe vorbe, nu pe date. Un automobil care rulează fără combustibil real, susținut doar de aerul cald al comunicatelor de presă.

Mai mult: Compania Municipală Parking București a raportat în 2024 o creștere de 30% a profitului față de anul anterior. Dacă parcările orașului sunt o sursă atât de anemică de venituri cum sugerează primarul, această cifră ar trebui să ne mire. Sau poate că nu — dacă înțelegem că, în politica locală bucureșteană, contoarele de parcare numără altceva decât bani.

Există ceva profund necinstit în modul în care a fost construită această poveste. Vreme de zece ani, autoritățile locale — de culori politice diferite — au trimis bucureștenilor același mesaj: cumpărați mașini electrice și hibride, vă susținem, vă recompensăm, vă rezervăm un loc. Mii de oameni au ascultat. Au investit zeci de mii de euro în vehicule scumpe, calculând că parcarea gratuită îi ajută să amortizeze diferența de preț față de un motor termic convențional.

Acum li se spune că locul era, de fapt, ocupat de altcineva. Că semnalizarea a fost proastă. Că trebuiau să citească mai atent regulamentul. Este exact scenariul șoferului care parchează legal, se întoarce după două ore și găsește mașina ridicată — pentru că între timp s-a schimbat o hotărâre de consiliu local pe care nimeni nu a afișat-o la indicator.

Predictibilitatea cadrului legislativ nu este un capriciu al cetățenilor sensibili. Este o condiție fundamentală a statului de drept. Când o autoritate publică acordă un beneficiu pentru a influența comportamentul cetățenilor, iar cetățenii respectivi iau decizii financiare majore pe baza acelui beneficiu, revocarea lui bruscă nu este o simplă corecție administrativă. Pare o înșelăciune cu acte în regulă.

Dincolo de dimensiunea morală, există și una juridică, pe care administrația pare că o ignoră cu aceeași ușurință cu care treci pe roșu la ora 2 noaptea: hotărârea CGMB poate fi atacată în contencios administrativ tocmai pe motiv de viciu de procedură. Votarea unui proiect în timp ce dezbaterea publică era încă deschisă reprezintă, cel puțin în spiritul Legii 52/2003, o golire completă de conținut a obligației de transparență decizională.

Prefectul Capitalei este dator să atace hotărârea în instanța de contencios. Încălcarea flagrantă a Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică nu îl poate lăsa parcat în pasivitate instituțională! Orice cetățean afectat sau asociație civică are deschisă această cale. Instanțele române au anulat în trecut hotărâri de consilii locale adoptate cu nerespectarea procedurii de transparență. Motorul juridic al statului există — întrebarea este dacă prefectul și/sau altcineva va apăsa pedala.

Ciprian Ciucu a declarat că nu vrea primari populiști care să „cumpere” voturile cu gratuități. E o poziție coerentă, cel puțin teoretic. Problema este că există o diferență uriașă între a nu acorda un privilegiu nou și a retrage unul existent pe care oamenii și l-au asumat în calcule financiare concrete. Prima e politică. A doua e abuz de putere cu girofar.

Bucureștiul are cu adevărat nevoie de o politică de mobilitate serioasă — mai puține mașini, mai mult transport public, Zone cu Emisii Reduse, infrastructură de încărcare. Toate acestea sunt deziderate nobile pe care primarul le invocă retoric. Dar o politică de mobilitate nu se construiește penalizând oamenii care au dat curs apelurilor anterioare ale acelorași autorități. Se construiește cu viziune pe termen lung, cu studii de impact, cu tranziții graduale și cu respect față de cetățeanul care a avut încredere în cuvântul administrației.

Deocamdată, singurul lucru cert este că mii de bucureșteni au ajuns la destinație și nu mai găsesc locul. Cineva le-a furat parcarea. Și a plecat fără să lase tichet.