Anul acesta se împlinesc 108 ani de la nașterea renumitei poete și traducătoare filocalice Teodosia Zorica Lațcu. Cu toate că, conceptul de scriitor religios nu s-a bucurat de o circulație prea largă în literatura română, această ramură a culturii nu trebuie să fie minimalizată, mai ales că deține numeroase elemente definitorii specificului nostru național. Așadar, în ciuda noilor orientări literare, revalorificarea scriitorilor religioși în spațiul public este o necesitate. Maica Teodosia a contribuit substanțial la traducerea Filocaliilor în limba română din limba greacă veche, alături de sfântul părinte Dumitru Stăniloaie cu care a legat o prietenie duhovnicească. 

 

 

Zorica Lațcu (nume primit la botez) s-a născut în ziua de 17 martie 1917, într-o familie de intelectuali ardeleni. Tatăl, Ioan Lațcu, doctor avocat, a ocupat pentru un timp funcția de șef al Baroului Brașov, iar mai târziu a fost ales Prefect al orașului Brașov. Zorica a venit pe lume într-un moment de cotitură în istoria României. Erau anii Primului Război Mondial, în țară domnea haosul și foametea, România fiind prinsă în mijlocul unui joc politic periculos. Bombele cădeau peste oraș și frica mamei s-a răsfânt asupra fiicei, copila născându-se cu un grav handicap locomotor, la acesta adăugându-se și alte greutăți de ordin fizic, mai exact o deficiență în vorbire. Cu toate acestea, copila s-a dovedit a fi înzestrată cu o inteligență sclipitoare. Încă din copilărie, cu ușurință, învățase limbile franceză și germană. După terminarea liceului, a urmat cursurile Facultății de Filologie, secția Limbi clasice: greacă și latină, la Universitatea din Cluj. 

 

După absolvire, a fost oprită ca cercetător științific, la Facultatea de Litere, de către renumitul profesor universitar Sextil Pușcariu, pentru a lucra la întocmirea Dicționarului limbii române. Sextil Pușcariu, încântat de începuturile creației sale poetice, a fost cel care a îndemnat-o să frecventeze cercul literar care se formase în jurul poetului Lucian Blaga. 

 

Începând cu anul "1941 ajunge să publice în revista Gândirea, întâi poezii inspirate din mitologia greacă și, mai târziu, cu tematică creștină, pline de vibrație mistică. Primul său volum poetic, intitulat Insula Albă, a apărut în 1944, la Editura Dacia Traiană din Sibiu. Patru ani mai târziu, îi apare Osana Luminii, la Editura Episcopiei din Cluj și, în 1949, Poemele Iubirii, la Editura Ramuri din Craiova. "Ultimul volum de versuri i-a fost dedicat sfântului părintel Arsenie Boca, starețul de atunci al Mănăstirii Sâmbăta de Sus, pe care l-a prețuit foarte mult și l-a avut drept duhovnic", după cum ne mărturisește părintele Teofil Pârâianu. 

 

În 1948, primind binecuvântarea sfântului părinte Arsenie Boca, se retrage din viața civilă la Mănăstirea Vladimirești. Nu după mult timp, mai exact la data de 26 octombrie, este călugărită cu binecuvântarea Episcopului de Oradea, Nicolae Popovici, pe care îl avea de mulți ani ca duhovnic, primind la botezul monahal numele Teodosia, fecioara care se cinstește în Biserica Ortodoxă la data de 29 mai. În cadrul Mănăstirii Vladimirești maica Teodosia a ocupat funcția de secretară. A continuat să traducă din lucrările Sfinților Părinți, să compună poezii, cântece și câteva piese de teatru, desigur, toate de inspirație religioasă.

 

 

De la părintele Teofil Pârâianu ne-a rămas poate cel mai frumos portret, ce merită să fie astăzi amintit. Iată ce scria sfinția sa într-una din cărțile sale: "Pe maica Teodosia Zorica Lațcu, am cunoscut-o în luna mai 1954, la Mânăstirea Maicii Domnului, din localitatea Tudor Vladimirescu. Eram atunci acolo ca închinător. De Zorica Lațcu știam, până atunci, prea puțin, deși puținul se putea socoti și mult, întrucât ce știam era important. Știam anume că publicase o carte de poezii religioase, cu titlul Osana Luminii, carte ce apăruse la editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj, în anul 1947. Făcusem cunoștință cu acea carte în vremea studenției mele, la Sibiu. Poeziile din Osana Luminii mi-au mers la inimă și s-au așezat acolo pentru totdeauna. Chiar învățasem unele din ele și eram bucuros să le spun și altora. Aflasem de legătura poetei Zorica Lațcu cu Mânăstirea de la Sâmbăta și de admirația pe care o avea față de părintele Arsenie Boca. Întâlnirea cu Maica Teodosia Zorica Lațcu n-a fost odihnitoare pentru mine, din pricina exprimării defectuoase pe care o avea în vorbire. Aveam impresia că face eforturi peste fire, pentru a spune ceea ce dorea să comunice. Pentru un motiv ca acesta, întâlnirea noastră, de atunci, a fost scurtă."

 

 

În anul 1952, Petre Pandrea, de profesie avocat și jurnalist, răspunde invitației din partea unui prieten de a vizita împreună cu familia Mănăstirea Vladimirești. După ce viața l-a trecut prin noroiul protipendadei bucureștene, găsește în cadrul intim al mănăstirii o oază de liniște. Fire disciplinată, Petre Pandrea, ca de altfel și alți intelectuali ai vremii, obișnuia să noteze cele mai importante evenimente din viața sa într-un jurnal. Volumul memorialistic, Călugărul Alb este dedicat în întregime prezentării Mănăstirii Vladimirești, după cum a perceput-o la acea vreme. Iată ce notează la un moment dat finul observator: "Mănăstirea Vladimirești are în mine un cronicar fidel, atât cât poate fi fidelă o oglindă sau o fotografie. (...) Fenomenul Vladimirești este un fenomen declanșat de țăranii locului, de oameni simpli, plugari, în urma unei crize adânci sufletești."  

 

Petre Pandrea nu a fost niciodată, după cum el însuși mărturisește, un spirit religios cu aplecări spre bigotism. Era mai degrabă un individ sceptic, dotat mai ales cu un iscusit talent de comunicare și negociere. Cu toate acestea, patru maici i-au atras îndeosebi atenția: măicuța stareță Veronica, Tiberiada, Teodosia Lațcu și Mihaela Iordache. Acestea sunt supuse unei analize, realizată cu multă luciditate. Redăm în continuare un fragment, din Călugărul Alb, care enunță poate cel mai clar caracterul maicilor amintite: "Maica Veronica semăna cu o magnolie, uneori cu o umilă, gingașă și campestră zambilă roz. Tiberiada îmi amintea de busuioc. Teodosia era un crin solitar alb de bibliotecă. Scrie versuri și drame claudeliene, îmi trimitea, în franțuzește, corespondența referitoare la treburile juridice ale mănăstirii. Mihaela n-avea nimic floral sau vegetal în ea. N-o puteam asemăna decât cu platina. Îmi evoca metalul dens și nobil al platinei. Era aproape inumană. Sau era supraumană? Depășise prin jertfă, disciplină, voință, stadiul omului? Am studiat-o cu atenție, cu luciditate crudă și aproape fără pic de simpatie. (...) Patriarhul Marina îi spunea, nu degeaba, spiridușul Vladimireștiului! Oho, Mihaela era un spiriduș mefiant!"  

 

Jovialitatea surprinde lectorul, mai ales când, din paginile ulterioare, aflăm faptul că maica Mihaela (este vorba de maica Mihaela Iordache, care în anul 1955 a fost condamnată la 25 de ani de temniță grea și a murit în închisoarea Miercurea Ciuc, în anul 1963, cu puțin timp înainte de a fi dat decretul de amnistie generală a tuturor deținuților politici) obișnuia să-și întrețină musafirul, și nu numai, dezbătând diferite subiecte, folosind o franceză predilectă. La aceste conversații participa și maica Teodosia, care uzând de faptul că "maica de platină" Mihaela nu cunoștea limba germană, pentru a o necăji, îi răspundea interlocutorului în nemțește. De fiecare dată când aveau loc astfel de hârjoneli nevinovate, Petre Pandrea, care era nu numai un vorbitor fluent, ci și un bun cunoscător al spațiului politic german, se amuza copios. În ciuda jocurilor copilărești, în interiorul mănăstirii "totul se petrecea după regulile celei mai stricte de bună cuviință, ca într-un internat școlar, ca într-un pension de domnișoare".  

 

În urma schimbărilor politice survenite în țară, zdruncinatul an 1954 nu a adus prea multe bucurii Mănăstirii Vladimirești. Pe neașteptate, asupra sfântului locaș s-a abătut o problemă juridică. Ca urmare, Petre Pandrea devine avocatul "ales al celor 46 de monahi de la Mănăstirea Sihastru și al celor 318 de călugărițe de la Vladimirești, în frunte cu părintele Ioan Iovan". Deoarece a acceptat să fie avocatul celor două sfinte locașe, cu jovialitate, "maica de platină" Mihaela l-a înzestrat pe mărinimosul avocat cu o nouă denotație. Iată ce notează acesta în memoriile sale: "Titulatura de «episcop judiciar» am primit-o de la maica Mihaela, spiritușul Vladimireștilor. Ea mi-a dat și rangul de «călugăr alb»."  Și nu a greșit, dacă luăm în considerație sârguința cu care Petre Pandrea a luptat în favoarea noilor năpăstuiți. Procesul, ca de altfel toate procesele intentate călugărilor în acea vreme, a început anevoios. 

 

Așezându-se, într-una din zile, la masa de scris, Petre Pandrea, cu durere în suflet, notează în jurnalul său: "De o sută de zile mă zbat, alerg, pledez, scriu epistole, tratez cu conclave în delegații, în calitate de avocat al celor două mănăstiri. O mare onoare, o răspundere istorico-juridică și o năpastă a căzut pe umerii mei."  În pofida zbuciumului său sufletesc, în noaptea de 29-30 martie 1955 organele abilitate au intrat în mănăstire și l-au arestat pe ieromonahul Ioan Iovan și maicile din comitetul de conducere, printre acestea numărându-se Teodosia și Mihaela.

 

Întotdeauna evenimentele tulburătoare din viața unui om nu iau în subconștient o formă pasivă, ele sunt involuntar active, emoționante și încărcate cu un regret aparte. După câteva zile de la tragicul eveniment, așezându-se din nou la masa de scris, "stând de vorbă cu cerul și cu sine însuși", Petre Pandrea, dezamăgit de întreaga situație, se întreabă retoric: "Au obținut autoritățile ceva prin aceste arestări?! Nimic!" Anii s-au scurs și odată cu redeschiderea tuturor mănăstirile din țară, după anul 1989, cuvintele renumitului avocat au devenit realitate. Amintesc faptul că, deoarece a acceptat să fie avocatul mănăstirii, fără niciun motiv în prealabil "călugărul alb", după încheierea procesului, a fost exclus din Baroul București și în scurt timp arestat.

 

 

Maica Teodosia, în ciuda handicapului locomotor, a executat trei ani de închisoare la Miercurea Ciuc. După ce a fost eliberată, a locuit cu domiciliu obligatoriu în satul Gurguieți, din județul Brăila. În anul 1970 s-a mutat la Brașov, în casa părintească. Trăia dintr-o pensie modestă. Deoarece trupul nu o mai ajuta, avea angajată o doamnă, care venea o dată pe săptămână pentru a-i face menajul. În fiecare toamnă, după 15 septembrie, mergea la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Părintele stareț Veniamin Tohăneanu îi acorda găzduire pentru două-trei săptămâni. Pentru a-și ocupa timpul, adeseori îi dicta părintelui Serafim Popescu diferite traduceri din Sfinții Părinți. Cu toate că se simțea din ce în ce mai slăbită, mergea în fiecare duminică și în zilele de sărbătoare la biserica Sfântul Gheorghe, din Brașov. În cinstea Maicii Domnului, prin anul 1980, a compus o piesă de teatru dedicată Bunei Vestiri. În primăvara anului 1990, de ziua Bunei Vestiri, piesa a fost pusă în scenă de colectivul de tineri de la biserica Sfântul Gheorghe.

 

În timpul rămas liber, maica Teodosia dădea meditații la limbi străine, precum: germană, franceză, greacă, latină. Obișnuia să pregătească și teologi pentru examenul de doctorat. De Sfintele Sărbători avea mare grijă să trimită felicitări în versuri tuturor celor dragi. Părintele stareț Veniamin Tohăneanu și Înaltpreasfințitul Teofil Herineanu, al Clujului, ocupau un loc de frunte în sufletul sfinției sale. 

 

Sfântul părinte Arsenie Boca a fost cel care a îndemnat-o să facă cât mai multe traduceri din scrierile Sfinților Părinți. În perioada 1980-1984, cu ajutorul părintelui Bodogae Teodor a făcut parte din colectivul de traducere al colecției Părinți și scriitori bisericești. Amintim câteva din lucrările la care maica Teodosia a contribuit substanțial:  Din lucrările exegetice la Vechiul Testament, Origen – Scrieri alese, (partea I, II și IV), Contra Celsus; Tâlcuire la titlurile psalmilor – de Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre moarte și nemurire - dialog cu sora sa Macrina - ale celui între Sfinți, Părintele nostru Grigore. Cuvântările ascetice ale Sfântului Isaac Sirul, Sfântului Simeon Noul Teolog. După câțiva ani, traducerile din Sfinții Părinți au fost sistate. Motivul autorităților comuniste de la acea vreme a fost așa zisa "lipsă de hârtie!" Când maica Teodosia l-a vizitat pe duhovnicul inimii sale, sfântul părinte Arsenie Boca, la biserica Drăgănescu, în anul 1985, crezând că traducerile nu au fost realizate corect sau a greșit cu ceva, părintele a asigurat-o că: "Nu maică, sunt prea bune, dar nu le plac lor!"

 

Doamna Vlad, din Brașov, a fost cea care a ajutat-o la transcrierea traducerilor sale, după dictare. Amintim faptul că, după ce a ieșit din închisoare maica Teodosia cu greu își mai putea mișca mâinile. (Uneori nu putea să-și țină nici măcar paharul cu apă.) Când era singură, în lipsa prietenei sale, traducea câte o pagină din Sfinții Părinți, notând-o într-un caiet, "așa cum putea, mai ales că scria foate greu, practic indescifrabil". Când se aduna un capitol îl trimitea părintelui Bodogae Teodor, la Sibiu, pentru a le cumula cu restul capitoletor traduse de ceilalți traducători.

 

În ziua de 28 noiembrie 1989, aflând de plecarea la cele veșnice a sfântului părinte Arsenie Boca, posomorâtă de o asemenea pierdere, în cinstea duhovnicului inimii sale a compus poezia Omagiu părintelui drag. Odată cu această jertfă zburată la cer, evenimentele din țară au început să se precipite. Și astfel, timpul vechi a început să-și reînnoiască haina.

 

După mulți ani de pribegie, în ziua de 2 februarie 1990 maica Teodosia a revenit în Mănăstirea Vladimirești. Dar, nu după mult timp, în ziua de 4 august 1990, a fost supusă unei noi întervenți chirurgicale. Fiind istovită trupește, după ce o viață întreagă "amarul și dulcele s-au făcut cruce", maica Teodosia voia să plece la cer. Astfel că, în postul Maicii Domnului, în ziua de 9 august 1990, după ce i s-a oficiat în mod special Sfântul Maslu la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în prezența părinților Serafim Popescu și Teofil Pârâianu, Domnul a chemat-o la cer. Când s-a terminat slujba maica Teodosia s-a mutat la cele veșnice. Astfel, "perla monahismului românesc", după cum o numise cu mulți ani în urmă Patriarhul Justinian, la vârsta de 73 a plecat la Domnul.