ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



În situația tulbure în care a fost adusă țara noastră, țintă a unei lovituri de stat săvârșite tocmai prin intermediul instituțiilor care ar fi trebuit să ne reprezente interesele și să nu permită declașarea unui astfel de haos, am ales să repostez un articol de-al meu apărut mai demult în Revista Familia Ortodoxă, articol și acum foarte actual (îl puteți citi mai jos, după această introducere). 

Dispariția elitelor reprezentative, suprimarea lor, a avut drept consecință nu numai destrămarea ființei naționale și a unității neamului românesc, dar și anihilarea democrației, una dintre principalele valori pe care progresiștii, în frunte cu „elitele” dezrădăcinate, pretind că le apără. 

Adevărata democrație și voința poporului nu sunt reprezentate doar de cei de azi, ci și de cei de ieri, de strămoșii noștri, care ne-au lăsat moștenire tot ce este mai frumos și unic din această țară și bogățiile ei, materiale și spirituale, împreună cu valorile permanente moștenite (reprezentând, așadar, o realitate dincolo de prezentul efemer și de generații ale momentului rupte de trecut, lipsite de memorie, solipsiste, o realitate dincolo de cei care se află vremelnic în funcții de conducere, dar își trădează permanent îndatoririle față de acest popor, vânzându-și conștiința). Adevărata democrație nu-i poate trata cu dispreț și exclude pe strămoșii noștri care au iubit România și s-au jertfit pentru ea, care au cunoscut-o cu adevărat și, în consecință, au știut și care sunt adevăratele soluții care să ajute acest popor greu încercat, soluții ancorate în realitatea și adevărul ei, și au cunoscut cel mai bine și primejdia falsificării ei prin elitele dezrădăcinate. 

Fie că vorbim de Eminescu și de cei care l-au urmat, de la generația care a înfăptuit Marea Unire până la martirii și mărturisitorii din închisorile comuniste sau eroii care s-au jertfit în decembrie ‘89 strigând „Vom muri și vom fi liberi!” (au murit și pentru alegeri libere, anulate acum printr-o lovitura de stat fara precedent!) - ei au iubit cu adevărat România, au luptat și au murit pentru ea, au fost vocea acestui neam și a conștiinței noastre, ei au fost elita reprezentativă. 

Cei care îi urmează pe ei astăzi duc mai departe această linie a neamului, ilustrând valorile lui organice, și sunt elita reprezentativă. Care nu urmărește să modeleze neamul pentru a-l forța să se încadreze, cu prețul ciuntirii și deformării lui, în „patul procustian” al unor idei utopice la modă sau al unor rețete de transformat lumea prin diferite inginerii, ci îi exprimă valorile, se luptă să-i reprezinte și apere normalitatea, libertatea, identitatea și unitatea (de credință, limbă, istorie, destin) – valori care conferă demnitate fiecărei persoane ca parte a acelui neam. Un astfel de om este Călin Georgescu, președintele ales din elita reprezentativă a românilor, fiindcă urmează linia lui Eminescu, linia neamului. Deformările operate zeci de ani de „elitele” trădătoare nu au anihilat cu totul percepția noastră asupra realității, conștiința a ceea suntem și abilitatea de a alege la conducerea țării oamenii care să ne reprezinte (atunci când alegerile sunt realmente libere). 

Călin Georgescu nu este „salvatorul neamului”, cum îl caracterizează ironic o mare parte dintre cei care îl denigrează și care insultă și acest popor, etichetându-ne drept „pleava societății”. După 35 de ani în care au fost permanent trădați și umiliți, de o clasă politică vânzătoare de neam, românii și-au exprimat opțiunea pentru Călin Georgescu, fiindcă au văzut în el nu un „salvator mesianic”, ci un om de stat în sensul adevărat al cuvântului, care are „suflet politic” (după cunoscuta expresie a lui Nicolae Steinhardt) și e ancorat puternic în realitate și în problemele reale și urgente, care țin de securitatea națională (chestiuni ignorate cu desăvârșire în ultimii 35 de ani de clasa politicianistă trădătoare), fiindcă au simțit că le reprezintă valorile și interesele, că are iubire pentru această țară, că are empatie și conștiință.

Nicolae Steinhardt, despre ce înseamnă a avea suflet politic:
„Înseamnă să nu fii tont, să nu te lași îmbătat cu apă rece, să știi să vezi, să simți, să pricepi la iuțeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altora, să consideri problema pâinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală, iar nu ca pe o simplă problemă materială, să poți oricând deveni – cum atât de frumos a spus Iorga – un om public în zilele de urgie.
Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are și mare pierdere, zău, nu e dacă nu se năștea. Asta-i criza cea mare: a pierit din conștiința oamenilor sufletul politic, au devenit niște robi nătângi. Și niște lași – sufletul politic presupune o doză minimală de curaj”

Cauza decăderii partidelor și suprimarea elitelor organice

Decăderea partidelor nu poate fi o consecință a incapacității de a ne alinia „standardelor europene” sau de a rezolva „problemele de corupție”. Este, în realitate, rezultatul dispariției elitelor organice, a căror rațiune de a fi e dată numai de ancorarea lor în realitățile și sufletul românesc. 

Ultimele elite reprezentative ale românilor au fost decimate în pușcăriile comuniste. Principiul calauzitor al elitei care i-a luat locul a fost acela că, dacă ar fi existat o dezvoltare organică, am fi rămas „în urmă cu modernizarea”. Or, idealul suprem este „o țară ca afara”.

O dezvoltare organică înseamnă un curs firesc, astfel că nu se opune îmbunătățirii condițiilor de viață ale omului, dezvoltării societății (sau, dacă vrem să o numim și asftel, modernizării), ci ideologizării, redefinirii omului, a istoriei, a societății și a realității în termeni reducționiști, rezultatul fiind deformarea acestora. Spre această redefinire au aspirat inițiatorii Revoluției Franceze, puși la loc de cinste în manualele de istorie ca promotori ai „modernizării”. S-a uitat că, în numele ideologiei „libertății, egalității, fraternității” (un mutilant pat procustian al „progresului”) și, desigur, a „zeiței” Rațiune, aceștia au comis crime odioase, printre care masacrarea unui întreg ținut, Vendee, fiindcă în el locuiau doar creștini și monarhiști. 

Timp de două secole, istoricii au avut grijă să mușamalizeze acest masacru, fiindcă mai importante au fost „beneficiile” „marii Revoluții Franceze”. Revoluția franceză a fost izvorul principal de inspirație al bolșevicilor (vezi Renaud Escande, Cartea neagră a Revoluției franceze), dar și al pașoptiștilor (care se închinau „legii progresului” și idolatrizau „Franța mesianică”; „țările românești sunt supuse tot mai mult unor invazii ideologice, prin propagarea ideilor «Marii Revoluții»” -  Florin Stuparu, „Revoluție, naționalism, ruralitate. 1848 în principatele române”, revista Scara, nr. 5, 2006). Pașoptiștii, în idealul lor de a realiza o sincronizare cu noile valori abstracte, importate, au manifestat același dispreț față de țărani și de tradiție ca și raționaliștii Revoluției Franceze.

Elitele istorice, reprezentative, au fost înlocuite cu „elitele de opinie”, cum le numește Mircea Platon (A treia forță. România profundă, „Elitele”, Editura Logos, pp. 228-234), „elite” care „nu sunt înrădăcinate în nici o realitate”, care își modelează sau schimbă opiniile în funcție de direcția de unde „bate curentul și vin finanțările”, trădându-și astfel propria lor menire. Care era aceasta? Era tocmai înrădăcinarea lor în valorile și ființa poporului și obligația de a le afirma și a le aminti acestui popor atunci când apăreau semne ale alunecării în insidioasa tentație a formelor fără fond, total păgubitoare. Dar, când această deviere este asumată ca principala lor misiune, ele denaturează grav fondul unui popor. „Elitele false” (Prof. Ilie Bădescu) conduc popoarele la „ascultarea răutății” și le abat de la rânduielile firești, de la învățăturile și îndreptările descoperite omului de Dumnezeu (Ilie Bădescu, „De-realizarea lumii prin false elite”). 

Cultura critică, inaugurată de Mihai Eminescu

Atunci „evoluția societății” este înțeleasă și impusă ca un tip de „dezvoltare” pe baze neorganice, ideologice, prin modele importate. Potrivit Prof. Ilie Bădescu („Sincronism european și cultură critică românească”), o primă reacție majoră împotriva unor astfel de tendințe deviante a apărut la noi, din partea elitei organice, sub forma culturii critice al cărei redutabil inițiator a fost Mihai Eminescu. Prin Eminescu – primul mare ziarist al nostru, incoruptibil și incomod, care a luat parte la tragedia neamului românesc în chip jertfelnic, cu suflet și trup – a fost reafirmată desăvârșit ființa națională împotriva „formelor fără fond”. 

Eminescu a fost primul mare analist și critic social din istoria României, care a combătut, prin cuvântul sau ferm, necruțător și lucid, pus neabătut în slujba adevărului, formele împrumutate, lipsite de substanță și de corespondent în realitățile românești, care amenințau grav ființa națională. Cultura critică, pe care a inaugurat-o Eminescu, a reprezentat „expresia eliberării gândirii colective din «colonialismul mental» în care fusese împinsă la startul modernității” (Ilie Bădescu, op. cit.). Ea a avut un rol esențial în menținerea ființei neamului. Acolo unde cultura critică nu există sau este prea fragilă, „societățile, în ființa lor, sunt vulnerabile” (ibidem, pp. 13-14). O astfel de „dezvoltare” pe baza formelor imitate nu a implicat numai comiterea unor crime înfiorătoare, dar și rescrierea și manipularea istoriei pentru a fi adaptată ideologiei.

A fost însămânțată treptat în mentalitatea noastră o idee nocivă pe care am auzit-o odată afirmată de un intelectual care, în susținerea ideilor sale, a apelat la un citat din Cioran: „pentru adevăratul om politic, morala este un lux periculos” - principiu care este aplicat nu numai în politică, dar și în economie (în fond, a devenit esența economiei corporatist-capitaliste). 

Dar nu vor fi citați niciodata marii duhovnici și martiri ai acestui neam, care au mărturisit, cu prețul multor suferințe și, de multe ori, al vieții, adevărul acestui popor, credința și valorile lui, pentru care atâția dintre ei s-au jertfit, martirizați și uciși de către cei care au separat politica de orice fundamente morale. Care au vorbit despre pericolul îndepărtării politicii de valorile Bisericii, despre primejdia separației dintre aceste valori și societate. 

Înlăturarea valorilor creștine din sfera politică și din cea economică

Moștenitori și continuatori înfocați ai vechilor raționaliști, neoliberalii au înlăturat valorile creștine (așadar morale) din sfera politică și economică și, după ce au denaturat și distrus politica și economia, se agață cu disperare, indiferent de consecințe, de utopia pe care au zămislit-o.

Economia, din știință umană, a devenit o știință „exactă”, utilitaristă, a cifrelor și profitului, care, conform noilor raționaliști, nu poate avea legătură cu morala, implicit cu religia, se află în afara binelui și răului, devenind astfel, dintr-o știință umană, o abstracțiune. Ludwig von Mises, fondatorul Școlii Austriece și părintele neoliberalismului, susținea că „nu există un standard etern referitor la ceea ce este drept sau nedrept. Nu există metodă de apreciere a binelui și a răului alta decât să analizezi utilitatea lor pentru atingerea scopurilor alese, la care țintim”.

Dacă cercetăm istoria ultimilor 200 de ani, ne dăm seama că o „modernizare” care s-a instaurat și s-a definit prin dezlănțuirea de revoluții și distrugerea „creatoare” a vechii ordini pentru formarea „omului nou” etc. - deci o astfel de modernizare, declanșatoare de rupturi, care lovește în bazele și valorile creștine – nu a fost decât începutul unei noi barbarii, oricât de departe a mers cu dezvoltarea științei și tehnicii.

Dacă epoca „luminilor” și Revoluția franceză au adus „modernizarea” secularistă care a „progresat” către calamitățile secolului XX – ceea ce arată stadiul de dezumanizare, de barbarizare a omului despărțit de Dumnezeu –, bazele civilizației, cu tot ce are ea mai frumos, mai autentic și viu, au fost puse nu de secolul „Luminilor”, ci de creștinism, „sufletul Europei” (Marcello Pera). 

Prăpastia dintre elite și popor

Când Europa a aspirat spre o dezvoltare abstractă, ideologizată, străină de sufletul ei, s-a produs degenerarea în care zace azi, prăpastia dintre elite și popor, bulversarea valorilor, iar cauza acestor „evoluții” este tocmai faptul că ideologia a devenit acaparatoare, atât de dominantă, astfel încât a „înghițit” realitatea. Noul tip de abstracțiune este „piața liberă globală”, „Statele Unite ale Europei” etc., pe altarul carora trebuie sacrificate realitățile românești și ceea ce Eminescu numea „firea noastră românească”.

„Pâine, pâine, pâine! strigă doctorii în economie ai Europei, iar popoarele lor pier de foame, căci caută pâine în afara lui Dumnezeu” - spunea Sfântul Nicolae Velimirovici. Călin Georgescu – eradicarea sărăciei a fost principalul obiectiv dintre „obiectivele de dezvoltare durabilă” ale ONU, însă azi ne confruntăm cu un nivel uriaș al sărăciei)

Este răspândită concepția că astăzi rolul ideologiilor s-a diminuat. Dimpotrivă, confuzia, relativismul valoric, pierderea criteriilor clare de separare a binelui de rău sunt simptomele unei maladii care a contagiat societatea: ideologia a devenit copleșitoare, tot mai suprimătoare a realității, deci a normalității.

Omul smuls din comunitățile organice – din ceea ce îi dădea identitate și concretețe vie – pentru a se integra mai ușor în structuri artificiale, a fost înghițit, într-o măsură covârșitoare, de ideologie. La crearea „omului nou” secularizat, globalizat, a lucrat asiduu libertarianismul economic ce coabitează de minune cu libertarianismul cultural. Corporatismul trasnațional are nevoie de indivizi uniformizați, reduși la valoarea unor piese de schimb, a unei mărfi utile pe „piața globală” sau a unor „factori de producție”. 

Sensul democrației

Adesea se vorbește despre valorile democratice susținute de liberali. Neoliberalii au pledat, de fapt, pentru „eliberarea” individului din unitățile organice. Valorile reale ale democrației nu pot fi contestate. Numai ceea ce face din democrație o ideologie divorțată de realitate, o ideologie care erodează tradițiile și identitățile, trebuie pus la îndoială. 

Fiindcă o astfel de „democrație” (bazată pe o „societate civilă” abstractă, fără rădăcini) nu poate decât să evolueze într-un sistem tiranic.

Democrația nu poate funcționa, de fapt se „dezvoltă” în contrariul ei, când își pierde legăturile cu Dumnezeu, cu trecutul, cu valorile poporului, cu tradiția, cu vechile adevăruri, a căror aplicare în plan social este considerată „anacronică”. Atunci când, în numele „democrației”, sunt propuse sisteme din ce în ce mai „inteligente”, care să fie aplicate unor societăți fără trecut și fără rădăcini (utopia numită „Proiectul Venus” ar fi un exemplu, alături de SUE și alte structuri utopice pe care le-a generat globalizarea), totalitarismul nu mai poate fi împiedicat. Atunci când e stăpânit de ambiția de a deveni „propriul lui creator”, omul reinterpretează reducționist lumea și viața, pentru a le face să corespundă ideii că lumea este de fapt propria sa creație – un paradis terestru –, ceea ce netezește calea către instaurarea a unui sistem totalitar.

Abandonând trecutul (strămoșii) și valorile lui, „democrația” abandonează și viitorul (generațiile viitoare), dar nu mai reprezintă nici prezentul, pentru că „fără a mai avea drept călăuză trecutul și fără preocuparea pentru viitor, prezentul își pierde realitatea” (John Medaille, „Despre democrație și regi”). „Fără tradiție și fără o orientare spre viitor, momentul prezent devine un fel de Alzheimer cultural, fără memorie și direcție” (art. cit.).

Democrația ajunge să-și piardă sensul când nu mai reprezintă voință populară. Filosoful Nikolai Berdiaev atrăgea atenția, în cartea Un nou Ev Mediu, că „Ideologia... apare când nu mai este voință populară. Această voință se revelează în toată viața istorică a unui popor prin forma culturii sale generale și, înainte de toate, ea își găsește expresia în viața religioasă a poporului. Voința poporului nu este voința momentană a generațiilor noastre, care a rupt cu generațiile anterioare. Înfumurarea, încrederea în sine a generației actuale, disprețul său pentru valorile ancestrale, aceasta este tocmai minciuna radicală a democrației.”

Elitele dezrădăcinate

O elită dezrădăcinată, care nu mai ține seama de tradiția acestui popor, de rădăcinile și de sufletul lui, de credința care a prezervat ființa aceastui neam în viforul unei istorii care nu ne-a fost niciodată prielnică, rămân devotați noului tip de raționalism, utopiei SUE, neoliberalismului corporatist îngemănat cu ideologia corectitudinii politice, în dauna intereselor și țelurilor naționale, după ce realitatea, care sare în ochi oricărui analist onest, demonstrează fără echivoc eșecul proiectului ideologic european. Însă acest fapt le creează un handicap iremediabil, care îi face cu totul inapți să vină cu un plan național viabil menit să împiedice distrugerea acestei țări. 

Ceea ce spunea altă dată Mircea Eliade despre politicieni e mai valabil azi decât oricand: „Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins” („Luntrea statului nostru este condusă de niște piloți orbi”, Vremea, 19 septembrie 1937).

Pentru a ne reaminti cine suntem și pentru a reafirma țelurile de folos țării noastre, trebuie, mai întâi, să reînviem și să menținem vie cultura critică ințiată de Eminescu și, în același timp, să redeșteptăm în sufletul nostru cuprins de oboseală și blazare valorile pentru care s-au jertfit martirii și mărturisitorii neamului românesc.