Am descoperit aceste rânduri care-i aparțin doamnei Silvia Popovici (ce actriță, ce miracol de femeie, ce șansă s-o vezi pe scenă!) despre Amza Pellea și le împărtășesc aici. Nimic nu putea fi mai potrivit astăzi, când se împlinesc 40 de ani de la trecerea acestuia prin poarta spre un alt univers.

„Încă de pe băncile facultății, pe care am absolvit-o împreună cu alți mari și dragi colegi, aș fi vrut să-i spun că-i presimt un viitor strălucit ca artist. Dar probabil că el ar fi izbucnit în râs, ar fi hohotit din toată ființa, așa cum puțini știu să o facă atunci când aud rostindu-se despre ei vorbe mari, chiar dacă sunt rostite din inimă.

„Apoi, la Craiova, când întreaga noastră promoție de frumoși nebuni după teatru a mers să se împlinească pe aceeași scenă, aș fi vrut să-i spun cât de mult mă bucur că și el se află printre noi, superb și puternic ca nimeni altul. Dar iar m-am sfiit, închipuindu-mi cum ar rămâne gânditor, așa cum puțini știu să facă să li se vadă pe chip mâhnirea și m-ar fi întrebat mâniat cum de-aș fi putut crede că locul lui n-ar fi lângă noi, acolo unde e greu, și nu într-un cuib confortabil.

„Iar când gloria l-a sechestrat definitiv pe Amza, aș fi vrut să-l întreb doar cum de rămâne în continuare atât de tânăr și de plin de forță, cum de are o asemenea sete de viață și o asemenea poftă de a juca fără să obosească, fără să intre în rutină și, mai ales, să fie la fel de simplu și de prietenos cu cei din jur. Dar iar mi-ar fi răsunat în urechi imensul lui hohot cotropitor un hohot care era de fapt o mare disperare.

„Numai când, de câteva luni, Amza s-a luptat cu neiertătoarea lui boală, n-aș fi vrut să-i mai spun nimic. Aș fi vrut doar să ne privim în ochi o clipă și sunt sigură că în acea secundă ni s-ar fi perindat prin minte toate idealurile tinereții de la care Amza n-a abdicat niciodată”.