O modalitate de a te cunoaște pe tine însuți, o cale de cunoaștere a lui Dumnezeu și de a fi mântuit, o oportunitate de a pătimi și a muri pentru Hristos. Ce poate fi mai adânc, mai adevărat și mai frumos? Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta numai cu inima și fără să te mai gândești la consecințe. Dacă ști că i de la Dumnezeu, este destul. Și aici începe taina duhovniciei și a ascultării. Ascultarea, nefiind o disciplină; ci o deschidere de inimă, până la urmă devine deschidere de inimă către Dumnezeu, când Dumnezeu face din tine ceea ce știe El. Și El știe cum să potrivească mădularele acestui trup care este omenirea, atâta timp cât suntem omenire până la un anumit punct, căci de acolo nu mai este omenire, devenim un singur om, precum și Dumnezeu în trei Persoane este un Dumnezeu.

Dar atâta timp cât suntem despărțiți, în sensul că unul poate alege calea asta și altul pe cealaltă, și unul poate lucra mai bine aici iar altul acolo, Dumnezeu ne împarte așa cum știe El că e mai bine, în așa fel încât fiecare om se va împlini duhovnicește, mai mult că Planul de mântuire al Său va fi îndeplinit. Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi, iar chemarea Lui se primește prin rugăciune. În clipa când simți această chemare, trebuie continuată rugăciunea până când devine clară, până când o confirmă într-un fel. Și putem să urmăm această cale pe care ne o dezvăluie Dumnezeu, fără să ne mai gândim prea mult.

Dacă nu ți se confirmă în nici un fel, rămâi în lume, unde trăiești, împărtășești soarta aproapelui tău și încerci, pe cât posibil, să ți faci și tu datoria, ca societatea să meargă mai departe. Deci în lume, în călătoria vieții tale, întâlnești alte suflete ca tine. Pe stradă, în troleibuz, la serviciu, la biserică întâlnești oameni cu care comunici și de la care aștepți înțelegere, respect, prietenie, pe care uneori le primești, dar de cele mai multe ori, nu, asta depinde și de tine dar indiferent de relațiile ce se înfiripă, esențialul  este omul acela.

În mănăstire se întâmplă altfel. Călugării se întâlnesc și își împărtășesc experiențele vieții lor, experiențe esențiale întrucât, în călugărie tot ce este esențial face parte din viața oricărui om și, mai specific, oricărui creștin botezat. Călugăria este rugăciune. Călugărul nu este un individ când se roagă, ci este o persoană, adică în durerile și căutările lui trăiește esențial fiecare fiu și fiică a lui Adam.

Și astfel rugăciunea merge mai departe, mai înflăcărată pentru aproapele care ești tu, un necunoscut ca individ pentru că în calitate de persoană nu ești necunoscut, pentru că în căutările, năzuințele, nădejdile, păcatele tale, dar și în dorința către mântuire, el, călugărul te cunoaște pe tine căci esențial sunteți aceeași fire.

Deci, călugărul poate trăi sau văzut sau nevăzut. Viața de monah, esențial se deosebește de viața creștinului obișnuit mai ales a creștinului care poate conștientiza chemarea lui Dumnezeu. Sunt, în lume, creștini evlavioși, smeriți care duc o viață apropiată de cea monahală. Viața de monah este viața de rugăciune, de unire cu Dumnezeu și acesta este într adevăr viața fiecărui creștin.

De altfel, părintele Sofronie, om de mare cultură și învățătură, fost stareț la o mănăstire ortodoxă din Occident, spunea: "Una este mântuirea omului, căci Dumnezeu a dat aceleași porunci și aceeași Evanghelie și Maicii Domnului și Sfinților și tuturor, până și mie, păcătosului.”

La mănăstire se cultivă retragerea din lume, singurătatea, tăcerea. Dar și în îmbulzeală și în învălmășeală se poate găsi mântuirea. Sfântul Siluan, una din figurile cele mai remarcabile ale spiritualității ortodoxe a veacului nostru, menționa pe Sfântul Ioan din Kronstadt, care deși a trăit în condiții de viață agitată, fiindcă îi iubea pe oameni, se ruga pentru ei și rămâne prin rugăciune, în gloată ca și monahul în tăcerea chiliei lui.

În acest sens,, atât tăcerea cât și tumultul să se recunoască în dragoste, dar dragostea trebuie câștigată. Începutul iubirii poate fi acesta: dacă nu vrei să spui ca Sfinții Părinți: "Eu sunt cel mai păcătos", măcar să ți dai seama că tot păcatul trăiește în tine. Și văzând acestea ne recunoaștem reciproc. Te cunosc mai mult decât crezi sau decât cred eu prin mine însumi. Atunci, în loc să l judecăm pe aproapele, să l miluim, că și Dumnezeu mă miluiește pe mine.

Și dacă prin Dumnezeu găsești chemarea și adeverirea acestei chemări și ești întemeiat de la Dumnezeu în suflet, că i-a găsit locul unde trebuie să te mântuiești, s ar putea ca și cu ajutorul tău Dumnezeu să lucreze o înnoire a celor învechite prin păcat, în monahism sau alt loc al vieții mântuirii tale.

Iubirea creștină, prin care ne unim cu lumea întreagă, fără a ne cunoaște chiar, vine din ascultare. De altfel, toate virtuțile creștine nu le putem înțelege decât prin căutarea către aceste două porunci ale Domnului: Să iubești pe Dumnezeu și pe aproapele, ca pe tine însuți. Ascultarea, despre care Părintele Sofronie spunea că: "Este singura diferență esențială" dintre viața călugărească și viața în lume, nu este numai o disciplină necesară și ea, ci este o stare a inimii, în care omul iubirii pune, în primul rând, pe duhovnicul lui, pe starețul lui, prin care, primește viața călugărească pe care a dorit-o atât de mult.

Deci, iubindu-l pe acela și încredințându-se lui cu plăcere, face așa cum îi zice, se lasă în voia lui, cu conștiința că el, ca ucenic, nu cunoaște nimic. Ne golim și ce pune duhovnicul în noi, ce pune starețul, ce învățăm în mănăstire, acesta este începutul vieții. Într-un fel, ne-am născut atunci când am venit la mănăstire. Ne-am născut pentru o viață nouă. Ascultarea, deci, este mai mult decât orice, o stare a inimii, un început al dragostei, în care te dăruiești, te încredințezi.

De ce mai ales în mănăstiri ascultarea este caracteristica esențială a vieții călugărești? Pentru că în lumea în care suntem este greu să faci ascultare la toți. Astfel, în slujba tunderii călugărilor i se cere celui care este făcut monah ascultare către stareț, către duhovnic, dar și către toată comunitatea. Ascultarea nu este deci o disciplină, că așa trebuie să meargă lucrurile.

Mult mai importantă este starea inimii. Ori, această stare a inimii nu o poți avea ușor în lume, unde tot mereu trebuie să te aperi. Poate mai puțin la sate dar în schimb la orașe, și mai ales la orașele mari, omul este gata să te omoare, să treacă peste cadavrul tău, numai să și atingă scopurile sau mai știu eu ce. Acolo cum să te deschizi omului? Te poți deschide numai lăuntric, dar nu poți să te arăți. Nu poți să te smerești înaintea lui.

Duhovnicia trebuie înțeleasă și făcută așa: te duci la duhovnic cu un gând ori să te spovedești, ori să întrebi ceva duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ci numai ce este important din punct de vedere duhovnicesc. Ceri Domnului: "Doamne, spune-mi ce trebuie să fac în viața mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i părintelui meu cuvânt pentru mântuirea mea!". Și faceți asta în duhul Părinților din Pateric care se duceau la un bătrân și cereau un cuvânt de mântuire. Cercetați duhovnicul, mai ales pentru rugăciune, pentru binecuvântare și primul cuvânt care vine de la dânsul să-l luați ca de la Dumnezeu și să nu pregetați la îndeplinirea acestuia.

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul"

Doamne ajută!

Ștefan Popa