Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea, pustnică, la îndemnul Părintelui mărturisitori Arsenie Papacioc, pe vârful Giumalăului, între 2003-2007, ucenică a Sfântului Zosima, despre care se spune că a plecat la Domnul în 2008 la vârsta de 129 de ani. Mărturiile pe care le prezentăm în continuare ne arată cât de mare este mila lui Dumnezeu care ne-a binecuvântat cu sfinți ce se roagă sau se află chiar acum printre noi.

În ziua de marți, 1 iulie 2025, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea a 16 sfinte românce printre care și schimonahia Elisabeta Lazăr de la Mănăstirea Pasărea (1970-2014), cu titulatura de Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea și cu cinstire în data de 5 iunie.

Redăm în continuare, alături de imaginile emoționante cu sfânta în Rarău, două relatări ale unor frați întru Hristos care au cunoscut-o personal, dintre care unul este comandorul Ștefan Popa, colaboratorul ActiveNews, care a dus o operă apologetică pentru Maica Teodora - Elisabeta în paginile publicației noastre, dintre care amintim:

Comandor (r) Ștefan Popa: TÂNĂRA CARE ȘI-A LUAT LUMEA-N CAP ȘI S-A CĂLUGĂRIT (FOTO)

Sau mărturia acestuia despre sfințenia Maicii Elisabeta dintr-un articol despre canonizarea sfinților români contemporani:

„Sfințenia are de-a face strict cu raportul dintre Dumnezeu și persoana sfințită. Nimeni nu a văzut niciodată pe Dumnezeu și ca atare, nici sfințenia nu poate fi văzută, decât prin „ochii credinței”. Așa cum nu poți vedea vântul, dar îl simți, cum nu poți vedea durerea, dar o simți, tot așa, nu poți vedea sfințenia, dar o simți, prin minunea ce se întâmplă chiar sub privirea ta și la care rămâi „mut”.

Personal, pot mărturisi faptul că m-a binecuvântat Dumnezeu să simt actul sfințeniei în exercițiu la persoane cunoscute și nu este un lucru ușor, e greu de depășit momentul: uimire, splendoare, bucurie și multă tăcere. Pustnica Elisabeta era la noi acasă, la Cluj-Napoca, pentru refacere după o operație efectuată de profesorul universitar doctor Nicolae Costin. Într-o zi, pe la ora prânzului, pustnica primește un telefon de la o familie din Dej, prin care o ruga cu lacrimi să se roage pentru fiul lor care a avut un accident grav și se află internat la spital, la reanimare, între viață și moarte. Maica s-a retras 30 de minute într-o cameră la rugăciune, iar peste o oră primește telefon de la familia respectivă, care îi spune că fiul lor a ieșit din comă și că a scăpat cu viață, medicii nu pot explica situația și că îi mulțumește lui Dumnezeu.

De asemenea, am fost de față la sfințirea bisericuței de la Schitul pustnicilor de pe Giumalău, la care a participat Arhiepiscopul Pimen Suceveanul, care la final, i-a spus textual pustnicei: „Maica Teodora, rogă-te și pentru mine, păcătosul!”. Schitul a fost ridicat sub coordonarea Părintelui Varlaam, starețul Mănăstirii cu hramul „Sfântul Ioan Iacob” Corlățeni, Pojorâta și a maicii Teodora, devenită schimonahia Elisabeta. De precizat faptul că Părintele Varlaam a fost duhovnicul schimonahiei Elisabeta și că ea nu este pe agenda sinodală a actului sfințeniei, dar a avut o viață sfântă și a fost omul lui Dumnezeu. Nu de puține ori, a trebuit să treacă zeci și chiar sute de ani, pentru ca Biserica lui Hristos să ateste canonizarea unui sfânt în sinaxar.”

Sau o altă mărturie personală din cadrul unui interviu cu un monah-militar:

„Vă mai fac o mărturisire legată de pustnica Teodora de pe vârful Giumalău. Devenise o prietenă a familiei și venea pe la noi o dată la câteva luni. În vara unui an a venit la noi și ce să vezi, a doua zi când ne-am trezit, maica era „moartă”. Stătea în pat cu fața în sus, cu ochii închiși, dar respira. Am strigat-o pe nume, am pus mâna pe mâini, pe picioare, părea înțepenită. Ne-am speriat... pentru că maica Teodora nu avea niciun fel de act la ea. O întreb pe soția: „Ce facem?” și a dat din umeri. „Hai să chemăm medicul de familie”, am spus eu. A venit medicul de familie s-a uitat la ea a încercat să o consulte să îi ia pulsul și la final ne-a zis: „Nu știu ce să zic, nu am mai întâlnit așa ceva, dar nu este moartă... Ea trăiește... se află într-o stare pe care nu pot să o explic..., dar este vie”. Am stat așa trei zile și trei nopți..., ne-am rugat și am așteptat să vedem ce se întâmplă... A patra zi, dimineață ne-am bucurat: maica și-a revenit din acea stare, dar ia luat câteva minute ca să iasă din starea de înțepenire. Nu a băut, nu a mâncat, nu s-a ridicat din pat trei zile și trei nopți. Când și-a revenit a spus: „Ce stați și vă uitați la mine, dați-mi ceva să mănânc pentru că îmi este foame, cerându-și totodată iertare pentru neputința ei”. Altă dată, am fost la bordeiul ei de pe vârful Giumalău și ce să vezi, am găsit-o pe maica Teodora în aceeași stare în care fusese la noi acasă. Am stat o noapte și a doua zi am plecat, dar am lăsat-o pe maica în aceeași stare în care am găsit-o: întinsă pe un pat de scândură, înțepenită, dar respira, uneori cânta cântări psaltice. 

VIDEO urmat de alte două mărturii:

SFÂNTA

„Mulțumesc lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a o cunoaște personal pe schimonahia Elisabeta, om al lui Dumnezeu, care împărțea cu multă dragoste pace, lumină, căldură și bucurie duhovnicească la toți oamenii pe care îi întâlnea. Atâta timp cât mai avem sfinți printre noi, lumea nu e pierdută.

Slavă, mulțumire și recunoștință lui Dumnezeu!

Schimonahia Elisabeta Lazăr de la Mănăstirea Pasărea (1970–2014) a fost o mare pustnică și nevoitoare, cunoscută pentru viața sa de rugăciune și pentru darurile duhovnicești primite de la Dumnezeu, fiind considerată făcătoare de minuni.

Născută pe 29 iulie 1970, în satul Benia, comuna Moldova Sulița, județul Suceava, purta în viața civilă numele Rodica Lazăr. La data de 9 septembrie 1986, fata Rodica Lazăr, la numai 16 ani, a intrat în obștea Mănăstirii Pasărea, de lângă București. În anul 1988, de praznicul Sfintei Treimi a primit binecuvântarea să poarte culion și rasă. Pe data de 12 decembrie 1990, de sfântul ierarh Spiridon am primit rangul de rasoforă cu numele de Elisabeta. În anul 1991 a primit ascultarea de lucrătoare la atelierele mănăstirii Pasărea, unde se produceau obiecte de cult și bisericești. În același an a frecventat Școala de muzică psaltică din București, la Părintele profesor Victor Frangulea.

La 22 mai 1996, din mila lui Dumnezeu, maica Timoteia i-a făcut chemare să meargă în Țara Sfântă, unde a făcut ascultare de paraclisier și cântăreț bisericesc la strană, la Biserica Românească de la Ierusalim. În anul 1997 se îmbolnăvește și este vindecată, prin mila lui Dumnezeu, de către Sfântul Ioan Iacob, a cărui centură o purta la brâu permanent. Pe patul de spital, maica Elisabeta pleacă în viața de dincolo, vizitând iadul. Pe 14 mai 1997, de Sfântul Mucenic Isidor, maica Elisabeta, din mila lui Dumnezeu și la recomandarea duhovnicului, maica Elisabeta se întoarce în țară la mănăstirea Pasărea și intră în viața de obște.

La 6 august 1998, de praznicul Schimbării la Față a Domnului, la 11 ani de la intrarea în monahism, prin mila lui Dumnezeu, prin mângâierea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul și prin osârdia părintelui duhovnic Ieronim, maica Elisabeta primește călugăria deplină, primind numele de Teodora.

În anul 2003, simțind chemarea unei vieți mai retrase, la îndemnul Părintelui Arsenie Papacioc de la Techirghiol, maica Teodora s-a retras în singurătate pe Muntele Giumalău, unde a trăit ca pustnică, în aspră nevoință, rugăciune și meditație. În 2007 a primit schima cea mare, luând numele Elisabeta.

Pe 5 iunie 2014, schimonahia Elisabeta, cunoscută anterior ca monahia Teodora, a trecut la Domnul, rămânând în amintirea celor care au cunoscut-o drept o nevoitoare smerită și luminată, pustnică a Vârfului Giumalău.

Pustnica Elisabeta a fost înmormântată pe data de 6 iunie la mănăstirea ei de metanie, Mănăstirea Pasărea, de lângă București, unde mai are o soră de trup monahie, pe maica Nectaria (fostă Lazăr Ana). Prin plecarea schimonahiei Elisabeta la Domnul Iisus Hristos, la numai 44 de ani, din care 28 de ani de călugărie, am pierdut o maică, o soră, un prieten și un sfătuitor bun în cele duhovnicești, dar am câștigat un rugător puternic în Cer!

Să credem cu adevărat și deplin în prezența Domnului Iisus Hristos, în purtarea de grijă a Maicii Domnului! Dar să credem că sunt gata să ne ajute și Sfânta Cuvioasă Elisabeta, și Sfântul Nectarie, care sunt sfinți contemporani, Sfinții Arhangheli, sfântul pe care îl avem în inima noastră, ocrotitorul casei noastre, dar și în Apostolii lui Hristos, ale căror veșminte sau umbră făceau vindecări și minuni, izbăveau de gânduri, de demoni și de ispite, dar și în toți sfinții cunoscuți și necunoscuți. Amin.

Slavă lui Dumnezeu!

Doamne, ajută!

Ștefan Popa”

SCHIMONAHIA ELISABETA ERA O SFÂNTĂ ÎN VIAȚĂ

„Despre Maica Teodora de la Giumalău am auzit întâia oară prin anul 2004. Îmi amintesc faptul că mi-au povestit despre ea foarte entuziasmați fratele Ștefan și sora Cherața, în sensul că au întâlnit pe muntele Giumalău o tânără maică nu doar evlavioasă, ci chiar o sfântă care duce la fața vieții puține, care nu se simte foarte bine, singură într-un loc împădurit pe un versant al vârfului Giumalău, ascunsă complet de ochii oamenilor. Recunosc ca, la început am fost în sinea mea destul de sceptic, bănuind că ar putea fi vorba de o ființă poate mai degrabă exaltată în credință, întrucât nu-mi puteam imagina cum ar putea reînvia în secolul XXI, momentele de aur ale monahismului din primul mileniu creștin.

Prin toamna aceluiași an, am avut ocazia să o cunosc personal. Am plecat cu mașina mea împreună cu soția mea Felicia, cu Ștefan și Cherața din Cluj-Napoca până la masivul-muntos Rarău-Giumalău, special ca să ne întâlnim cu Maica. Pe Valea pârâului Putna, imediat după coborârea Pasului Mestecaniș, înainte de Pojorata, am cotit la dreapta pe un afluent al Putnei parcurgând un drumeag forestier pe o lungime de 10 km, până la capăt. Ajunși în acel loc le-am lăsat pe femei să ne aștepte la mașină, iar noi am urcat pieptiș pe o cărare foarte abruptă cam 1,5 -2 km, printr-o vegetație foarte deasă de brădeț și molizi, până când am ajuns la un mic platou de cca. 10-12 mp săpat chiar în planul înclinat al stâncii. Pe această suprafață plană, se afla construită din bârne rotunde de brad neșlefuite, o colibă pe jumătate îngropată în stancă cu acoperiș țuguiat din șindrilă; îmi amintesc că priveliștea era minunată: bordeiul atât de rustic îți dădea, în primul rând, o senzație de soliditate și trăinicie. Înfipt acolo în stancă și ferit de orice priviri indiscrete, părea un cuib de vulturi perfect ascuns de ochii lumii; am intrat cu emoție înăuntru coborând 4-5 trepte din lemn, după ce-am lăsat afară sacoșele cu diverse alimente transportate din Cluj și Bistrița. Bordeiul era alcătuit din doua încăperi egale ca mărime, pline cu icoane așezate îngrijit pe pereți și încadrate cu ștergare albe de in; bineînțeles că exista și o candelă aprinsă, a cărei lumină difuză dădea interiorului un farmec deosebit. Maica nu se afla acasă, în acel moment. Am stat câteva minute înăuntru într-o tăcere deplin savurând din plin o stare de bine, de confort, de tihnă și intimă familială; nu mai avusesem un asemenea sentiment de fericire materială, de bucurie interioară, din vremea copilăriei timpurii trăita în casa bunicii materne din inima Bucovinei, satul Capu Câmpului.

Când am ieșit afară, deja ziua se lăsa spre seară. Nu-mi mai amintesc exact dacă Maica venise între timp la bordei, sau am găsit-o împreună cu fetele la mașină. In orice caz ne-a întâmpinat o ființă discretă, cu un fizic foarte slăbuț, alungit, diafan, având fața neverosimil de albă, acoperită aproape în întregime cu o broboadă neagră, legată după cap, care nu lăsa să i se vadă părul. Privindu-i chipul am realizat imediat imaginea smereniei desăvârșite, ce nu-și permite nici măcar o clipă să întâlnească vreo privire iscoditoare din partea celuilalt. Nu mai țin minte cat timp am stat împreună cu Maica și ce-am povestit cu ea, știu doar că ne-a mulțumit îndelung pentru alimentele aduse în dar și ne-a dat mai multe sfaturi deosebite care să ne întărească nădejdea și credința. Apoi, ne-a binecuvântat întoarcerea și chiar ne-a însoțit o bucată de drum până aproape de intersecția cu DN 17 Câmplulung- Bistrița. Ce mai rețin, este faptul că s-a ferit să fie văzută, în mod deosebit atunci când, pe calea ne-am întâlnit întâmplător cu vreo două sau trei persoane aflate prin zonă; în acele momente a părăsit drumul și s-a pierdut efectiv în vegetația forestiera dimprejur.

În anul următor, prin luna aprilie s-a întâmplat evenimentul tragic și total neaștepat al plecării la Domnul a sorei Cherața, așa încât contactele noastre cu fratele Ștefan s-au rărit considerabil, întrucât Cherața cu bonomia și entuziasmul ei unic, era – indiscutabil - liantul principal al întâlnirilor noastre. Îmi amintesc faptul că în toata perioada cât au durat cursurile Facultății de Teologie ortodoxă din Cluj-Napoca, 1998 -2002 (cursuri pe care eu nu le-am urmat decât la „fără frecvență”, fiind prezent doar la examenele periodice semestriale), de câte ori veneam în Cluj-Napoca pentru a susține în calitate de avocat procesele angajate pentru a-și face apel la tribunal, astfel încât să-i fac o cercetare la apartamentul de pe strada Lombului. De fiecare dată, sora mă întâmpina cu aceeași bucurie și dragoste nedisimulate: „Sergiulică, ce bine c-ai venit, ia sa-ți facă mama cafeluța turcească care-ți place ție, din Dobrogea noastră cea străbună”; în mod constant aducea vorba despre „Maica”, eu știind că-i vorba despre maica Teodora. De fiecare data mă asigura, anticipând cu siguranța debordantă viitoarea canonizare: „Sa știi, îți spun sigur, Maica e o sfântă în viață, iar noi suntem cu adevărat niște fericiți ai soriții, că am avut șansa imensă s-o cunoaștem personal pentru ca ea se va ruga pentru noi în veșnicie”. In aceeași perioadă, Maica Teodora i-a vizitat pe frai în Cluj-Napoca, de mai multe ori, mai ales când era în crize de boală, însă nu am avut ocazia să mă nimeresc la ei pentru a o întâlni. Printre altele mi-au povestit amândoi, cum a căzut Maica în „extaz”, trăirea specifică psihic/senzorială în care pot ajunge foarte puține ființe umane, și, doar condiționat de starea sfințeniei depline! Da, maica a stat în casa lor, întinsă pe pat într-o stare de nemișcare totală, de leșin absolut, stare vecină cu moartea, mai multe zile și nopți la rând, chiar o săptămână, perioadă de timp în care au dispărut complet semnele vitale ale corpului, chiar și respirația; în acele circumstanțe, prietenii mei au fost nevoiți să cheme în mod discret un medic, pentru a se asigura ca în trupul complet inert, mai pâlpâie încă viață. Și după o perioadă de îndelungată de absență totală a vieții (sau posibil de „moarte clinica”, cum a încadrat-o doctorul), Maica s-a trezit, absolut vioaie, s-a ridicat din pat și a cerut de mâncare!.

Însă, cea mai mare bucurie ne-a adus-o Maica, nouă (familiei noastre, soției, fiicelor, fiului și celor doi gineri), prin vara anului 2013, când, într-o conjunctură fericită, absolut neașteptată, am avut șansa de a o avea personal în casa noastră din Bistrița. S-a întâmplat în felul următor: întrucât absolut nimic nu-i întâmplător în existenta omului (dacă omul are ochi, urechi și simțire să vadă), cu vreo doi ani înainte, am angajat o cauză a unui frate bistrițean, care „întâmplător” o cunoștea personal pe Maica Teodora, devenită între timp schimonahia Elisabeta; mai exact, cred că Maica însăși i-a recomandat să mă angajeze avocat pe mine. După vreo trei-patru ani de tergiversări și cu rugăciunile Maicii evident, procesul (cauza penală având ca obiect de infracțiune rutieră), a ieșit în final foarte bine pentru clientul meu, care nu doar că a scăpat de condamnare, ci a fost chiar achitat pe fond. Cred că pentru acest motiv, clientul meu a dorit neapărat să –mi facă o bucurie. Și astfel, ne-am pomenit așa pur si simplu într-o seară de vară cu Maica în casă, însoțită de fratele Costică. Și pentru ca surpriza să fie totală, Maica a adus cu dansa cel mai de preț odor pe care-l deținea și despre care cunoșteam dinainte de la frații mei din Cluj-Napoca: centura din piele a Sfântului Ioan Iacob Românul de la Hozeva ! Vă imaginați cât de mare a fost bucuria! Am telefonat de îndată fiicelor mele, care au venit imediat însoțite de bărbații lor – ginerii noștri, pentru a ne încinge cu toții pe rând mijloacele în cureaua sfântului, mai ales după ce Maica ne-a asigurat că , acel obiect neprețuit face mari minuni, mai ales în privința cuplurilor care nu pot face copii. Ori, la acea dată fetele noastre nu numai că nu aveau încă urmași, ci, fiica cea mare Cristina pierduse deja prima sarcină cu vreo doi ani anterior și era destul de îngrijorată întrucât nu mai rămăsese, de atunci însărcinată. În special, soțul ei, ginerele cel mare Cosmin, mai vârstnic cu nouă ani decât soția lui, era chiar speriat de situație: „Tăticule, ce mă fac, îți dai seama că am îndată 40 ani, vârsta după care șansele să mai procreez devin tot mai mici”.

Îmi amintesc că, la acea dată și oră, Maica era foarte grav bolnavă, cancerul cronic pe care-l ducea pe picioare de mai mulți ani avansase mult, atingând majoritatea organelor interne; totuși dânsa deși era încă plina de viață, avea obrajii nefiresc de roșii ce trădau afecțiunile interne, însă timbrul vocii ei, un timbru unic ca expresie totală a unui duh cucerit de simțământul smereniei totale, s-a impregnat parcă definitiv în încăperea respectivă; când sunt în acea cameră, mai întâi îi aud timbrul unic, inimitabil al glasului, după care o revăd cu ochii minții, în primul rând îi revăd obrajii aceia nefiresc de înroșiți – din cauza febrei bolii precum și privirea aplecată permanent în jos, semnul distinct al smereniei ale sfinților aceia dintre cele mai bune sfinte protectori ai casei noastre, pe Sf. Ioan Iacob de la Neamț și pe sfântul Serghie de Radonej, recomandându-ne să-i cinstim într-un mod deosebit și să le citim acatistele, lucru pe care, din acel moment, mi-am propus sa-l respect cu sfințenie, în zilele de 5 si 25 ale fiecărei luni din an.

Exact la un an după această minunată și neașteptată vizită, mă aflam la volanul mașinii mele, pe același traseu la DN 17, direcțional Bistrița-Gura Humorului, cu intenția de a ajunge la casa familială a părinților mei, care pe atunci încă trăiau. La un moment dat, după ce-am trecut de Vatra Dornei, exact pe porțiunea indicată mai sus, mă sună soția mea și mă anunță bucuroasă: „Iți dau o veste minunată, fiica noastră cea mare este însărcinată, în sfârșit a înregistrat un test de sarcină pozitivă.”  În acel moment mi-am amintit brusc că era chiar ziua de 5 august 2013 , adică sărbătoarea sfântului Ioan Iacob Hozevitul. Lacrimile mi-au inundat deodată obrajii… Sfinte Ioane, cât de bun și milostiv ai fost cu noi, îți mulțumim că ai făcut o așa mare minune, pe care ne-ai arătat-o cu indicativ precis; îți mulțumim Sfântă Cuvioasă Maica Elisabeta, pentru că exclusiv prin intermediul tău Sfântul Ioan ne-a adus această bucurie în casa noastră, în familia noastră”. Din Pojorata, am virat imediat la dreapta către m-rea închinată Sf. Ioan Iacob Hozevitul, situată la vreo 7 km pe un pisc al masivului Rarău unde am participat cu entuziasm la slujba de seară dedicată exclusiv sfântului Ioan.

În anul următor, fratele Ștefan m-a anunțat vestea tristă a plecării la Domnul a Maicii noastre. Am avut mulțumirea sufletească de a participa la slujba înmormântării sfintei cuvioase în cimitirul așezământului ei de metanie, mănăstirea Pasărea de lângă București. Schimonahia Elisabeta era o sfântă în viață.

Maica Cuvioasa Elisabeta, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi și, mai ales ajută-ne cu rugăciunile tale, să nu ne lenevim, ci să ne străduim zilnic să-ți urmăm sfaturile, pentru ca să gândim, să vorbim și să lucrăm ceea ce trebuie, pentru a fi mereu plăcuți lui Dumnezeu.

Fratele Sergiu, Bistrița”