Privind fotografiile cu Alain Delon am început să simt un dor cumplit. Dor de viața simplă, de bucuria de a merge la cinematograf, de a fi parte din acel public care respira în același timp cu marele actor, acel public care aplauda la o replică, râdea la o glumă bună, decentă, ofta când îmbrățișa o actriță frumoasă.

Știu, nu se vor mai întoarce acele vremuri, am evoluat, ne-am apropiat mai mult de roboți, bărbații, așa cum a fost el toată viața, nu mai sunt bărbați, femeile nu mai sunt femei, nu mai suntem oameni, ne-am anihilat toate emoțiile, dar e dorul meu. Îl simt și nu mi-e rușine.

Îl respect pe Alain Delon pentru că nu s-a temut să supere pe cineva, nu i-a fost frică să greșească, nu a gândit ca alții și nici nu a considerat că a fi singur este o problemă.

L-am admirat și voi continua să-l admir profund pentru modul în care a pășit pe scenă la Cannes, unde a primit Palme d'Or pentru întreaga sa carieră. Cu fruntea sus, ca un bărbat adevărat, ca o mare stea a cinematografiei mondiale.

A făcut greșeli, a regretat decizii, dar și le-a asumat. Privirea lui spunea „Știu bine cine sunt”.

Simt o căldură aparte când mă gândesc la el, pentru că da, știu prea bine cine e. Celor care habar nu au cine este le spun că e pierderea lor. Astăzi, mai mult ca oricând, sunt fericită și recunoscătoare pentru copilăria și adolescența mea.

Ceea ce văd astăzi mă tulbură, rar ai de-a face cu un comportament firesc, uman, demn, vertical, elegant, iar reacțiile așa-ziselor vedete sunt de-a dreptul suburbane, vulgare și indecente.

Alain Delon face parte din lumea în care a fi loial prietenilor era un semn de bărbăție. Nu uit ce eforturi a făcut ca să participe la înmormântarea lui Jean-Paul Belmondo, să fie acolo pentru el.

Lumea de azi nu mai este lumea în care Alain Delon și-a făcut meseria, în care a trăit, a iubit, a avut prieteni. Lumea de astăzi are alte „valori”, precum meschinăria, invidia, gelozia, politica proastă, mediocritatea, arivismul și lăcomia.

Ca orice Scorpion, a fost incomod, dar a fost și liber. Nu știu dacă după această plecare a lui mai există vreun om ca el. Vreun bărbat ca el. Am ajuns să accentuez acest cuvânt, pentru că mi-e teamă că se va pierde curând.

Astăzi, în plin soare, în plină vară, Alain Delon a pășit în eternitate, e alături de toți cei pe care i-a iubit, de la Romy Schneider la Mireille Darc, de la Jean Paul Belmondo la Jean Gabin și Lino Ventura.

De o săptămână, împinsă de mizeriile din jur, am revăzut multe dintre filmele normale, printre care multe ale cinematografiei franceze, filme cu Alain Delon și Jean Paul Belmondo, care numai urât nu era, să fim sinceri.

Rar am văzut bărbat cu charismă și farmec ca el. Rar am văzut actor de teatru ca el.

Ce ciudat este să vorbesc despre ei la trecut. De o săptămână am simțit să le revăd filmele. Cumva ca o premoniție.

Și astăzi a venit vestea morții lui Alain Delon. Instantaneu am simțit că e fericit acolo sus, alături de prietenii lui. Aici, pe pământ, nu mai avea pe nimeni.

Ce șansă să știi cine a fost Delon!

Vă iubesc, domnule Parfum de Piper! Dumnezeu să vă odihnească în pace! Mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru omenire!

Post Scriptum: Pe urmele Ghepardului...

L-am căutat până l-am găsit. Priviți acest reportaj fabulos realizat de France 2.

Într-o zi liniștită de vară, în Piața Rivoluzione din Palermo, un mic grup de operatori ai televiziunii franceze se pregătea de filmare.

Am avut sentimentul pentru o clipă că este vorba despre un film documentar despre oraș, despre istoria acestuia, dar pe străduța pe care se înghesuiau magazine pline de comori siciliene, un bărbat într-o cămașă albastră precum cerul pășea calm, puțin amețit de revărsarea razelor soarelui, iar privirea lui limpede scana cu emoție clădirile pe care încerca să le recunoască după 54 de ani.

Mi-am spus că este extraordinar, să fii într-atât de cunoscut și să nu te oprească nimeni să te întrebe ce mai faci. Nu am dus gândul până la capăt… Câteva femei îl recunosc, îl filmează, îi cer voie să facă fotografii împreună, îl îmbrățișează, îl sărută.

Bărbatul face tot ceea ce i se cere, știind că este singurul mod firesc, uman, demn, vertical, elegant de a reacționa în fața celor pentru care toată viața ta a însemnat eroul, personajul pozitiv, cel mai și cel mai dintre toți.

Nu cunosc vreun star actual care să procedeze astfel. Naturalețea acestui bărbat, îmbrăcat într-o cămașă ce se potrivea de minune cu ochii lui, este una nemaiîntâlnită astăzi.

Eleganța a fost și a rămas simbolul acestui mare actor pe numele lui Alain Delon. Nu degeaba a fost monstru sacru al cinematografiei franceze.

M-am bucurat să revăd reportajul realizat de televiziunea franceză, respectiv de Léa Salamé, care îmi dezvăluia un bărbat trecut prin viață, care îmbrățișase cu sufletul șansa de a se reîntoarce la Palatul Valguarnera-Gangi din Palermo, acolo unde a filmat cunoscuta capodoperă cinematografică a lui Visconti, „Ghepardul”.

După 54 de ani, Alain Delon respira din nou aerul din Sala Oglinzilor unde a dansat cu Claudia Cardinale. Splendida Galerie a oglinzilor, cu cornișe, lambriuri cu motive florale, oglinzi oxidate de timp, în întregime aurită, dar un aur patinat, fanat, pal, aproape argintat.

Un aur care, potrivit lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, „își ascunde cu grijă prețul, cu pudoarea unei materii prețioase care te face să uiți valoarea ei”.

A stat de vorbă cu realizatoarea oferindu-i acesteia un interviu aproape fără egal, cu numeroase confidențe atât din viața particulară, din cea profesională, dar mai ales împărtășind din părerile sale politice, atât de greu de obținut în mod normal.

Mi s-a părut poate cea mai originală metodă de a îndrepta reflectorul spre lumea artei, a culturii, un mijloc proaspăt de a sta de vorbă cu o personalitate de talia lui Alain Delon și de a-i oferi acestuia un loc în această agora ipotetică în care să se exprime.

Odată intrat în palat, ochii marelui actor aveau să rămână înlăcrimați până la sfârșit. Alain Delon oferă o imagine a solitudinii așa cum rar mi-a fost dat să văd. A fost iubit, adulat, ridicat în slăvi, invidiat, a avut întreaga lume la picioarele lui, dar mi-a tulburat sufletul cu tristețea de om rănit până în adâncul sufletului pe care am citit-o în ochii lui. M-a izbit și sinceritatea-i de-a dreptul răscolitoare. Recunoștea că viața îți ia cu o mână și îți dă cu cealaltă.

Cu gândul la Romy Schneider spunea că da, ai glorie, talent dus până la genialitate, dar cu ce preț... Nu a avut puterea de a privi o fotografie de la filmările realizate la „Piscina”, cât despre a urmări filmul nici nu se pune problema, într-atât de dureroasă este amintirea lui Romy pentru el.

Se considera un militar, nu un politician. A luptat în Indochina, iar cei cinci ani trăiți acolo, printre arme și lupte, „clănțănindu-i dinții de frică”, l-au marcat profund.

A părăsit postul de santinelă la un moment dat și a făcut 45 zile de carceră. Întors la Paris, într-un bar, a întâlnit-o pe actrița Brigitte Augier, iar mai apoi s-a întors în stradă, căci era atras de cei certați cu legea.

Soția regizorului Yves Allégret căuta un tânăr, bine dotat din punct de vedere fizic, pentru un rol în filmul „Când se amestecă femeia”. „Cinematograful – mărturisea actorul mai târziu – mi-a căzut în cap deodată”. De atunci, rolurile au început să vină spre el.

Două întrebări au părut ușor deranjante în timpul reportajului de care vorbeam la început, însă la 82 de ani, Alain Delon nu ar mai avea de ce să se ascundă. „A fost îndrăgostit Visconti de dumneavoastră?” „Poate”. „Ați făcut dragoste cu Claudia Cardinale?” „Nu. Am fost fără îndoială fericiți, fiecare de partea lui, să trăim acele clipe, Claudia și cu mine!”

Am urmărit reportajul cu lacrimi în ochi, pentru că știu că lumea aceea nu mai există.