ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


O filă aparte din istoria monahismului românesc athonit s-a împlinit pe 28 martie 2026, când s-au împlinit exact 50 de ani de la o audiență care avea să schimbe destinul obștilor românești din Sfântul Munte Athos. În acea zi din 1976, trei călugări români, în frunte cu Arhimandritul Dometie Trihenea, au fost primiți în audiență de Nicolae Ceaușescu, președintele Republicii Socialiste România.
 
Evenimentul, desfășurat în cadrul unei vizite oficiale în Grecia, a fost considerat un punct de cotitură pentru supraviețuirea și recunoașterea viețuirii românești în inima monahismului ortodox, relatează Basilica.ro, preluată de site-ul Gânduri din Ierusalim.

Protagoniștii acestei misiuni de o importanță națională și duhovnicească au fost trei reprezentanți ai principalelor așezăminte românești athonite: Arhimandritul Dometie Trihenea (†1985), starețul Chiliei „Sfântul Ipatie”; Ieromonahul Veniamin Popa (†1994), starețul Schitului Prodromu și Ierodiaconul Neofit Negară (†1999), reprezentantul Schitului Lacu. Aceștia au fost sprijiniți în demersul lor de ambasadorul României în Grecia, Ion Brad, care a mijlocit posibilitatea unei întrevederi directe cu șeful statului român.

Situația călugărilor români în Athos la acel moment era una delicată. Începând cu anul 1926, noua cartă statutară a Republicii Monahale Athonite impunea restricții severe străinilor, iar evenimentele politice internaționale și contextul intern din România complicau accesul și continuitatea vieții monahale românești. Pericolul era dublu: pe de-o parte, lipsa novicilor risca să rupă lanțul transmisiei duhovnicești; pe de altă parte, tezaurul românesc, format din icoane, manuscrise, odoare și clădiri ctitorite de voievozi români, risca să piară în uitare.

Deși problematica fusese amintită și în cadrul celebrărilor din 1963 – Mileniul Athonit –, unde Patriarhul Justinian Marina a participat la festivități, realitatea politică a României acelor ani nu permitea acțiuni concrete. Vizita președintelui Ceaușescu în Grecia a oferit o oportunitate rară, iar călugării au profitat de ea.

Întâlnirea a fost pregătită cu grijă. Călugării români au adus daruri simbolice – o icoană nouă, un potir sculptat manual, o cutie cu smirnă și tămâie – și mai ales un cuvânt rostit de Arhimandritul Dometie, cunoscut pentru măiestria sa oratorică și pentru rolul său excepțional în monahismul aghiorit, fiind singurul român care a ocupat vreodată demnitatea de stareț al unei mănăstiri dintre cele douăzeci canonice, Mănăstirea Zografu.

Mesajul său a fost unul puternic, rostit cu respect, dar și cu simț strategic, atingând atât dimensiunea patriotică, cât și cea culturală și spirituală. „Pentru a duce mai departe viața monahală, dar mai ales pentru a păstra valorile artistice și documentele istorice, care interesează nația noastră (…), avem lipsă de oameni tineri”, spunea Arhimandritul în fața lui Ceaușescu. De asemenea, i-a cerut liderului român să intervină pe lângă autoritățile elene pentru a se asigura că și novicii români pot veni liber în Athos, la fel ca grecii.

Întâlnirea, televizatǎ la acea vreme, a produs un puternic impact emoțional în țară. Mărturii ulterioare confirmă acest lucru.
 
Protosinghelul Caliopie Apetrei, fost stareț al Mănăstirii Sihăstria, nota în scrisoarea sa către Dometie: „Ce mult m-am bucurat de cei trei părinți care au fost la Atena (…), cred că în acest an se va hotărî mai mult ca oricând viitorul românilor de la Athos”. Iar o nepoată din Sibiu îi scria simplu și cutremurător: „Când v-am văzut la TV vorbind cu președintele nostru, toți am plâns”.

Rezultatele întâlnirii nu au întârziat. Calea spre Athos a fost deschisă pentru noi novici români, iar patrimoniul spiritual și cultural românesc a primit o recunoaștere în cadrul politicii oficiale. Această deschidere a însemnat nu doar o întărire a vieții monahale, ci și o reafirmare a rolului istoric al românilor în Athos, unde, de-a lungul secolelor, au contribuit decisiv la înflorirea și întreținerea spiritualității ortodoxe răsăritene.

Prin acest gest considerat de mulți drept „național”, cei trei monahi nu au fost nici pe departe susținători ai regimului comunist, ci au acționat cu înțelepciunea și discreția tipică celor care viețuiesc în rugăciune. Venirea lor în Athos încă din tinerețe, în anii 1922–1926, îi pune dincolo de orice suspiciune politică.

Astăzi, la aproape cinci decenii distanță, întâlnirea din 28 martie 1976 rămâne o mărturie despre curaj, demnitate și discernământ. Prin intervenția lor, călugării români au salvat o moștenire de neprețuit și au redeschis un drum ce părea definitiv închis.