Sfântul Părinte Sofian Boghiu a rămas în amintirea academicianului Virgil Cândea ca fiind monahul care-i aducea aminte de „«părinții bătrâni» ai Patericului, care au vegheat la păstrarea intactă și transmiterea din generație în generație a învățăturii și căilor îndumnezeirii omului, prin despătimire și prin Rugăciunea lui Iisus, săvârșită cu mintea coborâtă în inimă”.

"Blândul duhovnic al Antimului", după cum era numit de către credincioși, provenea dintr-o familie modestă basarabeană, de țărani gospodari, cu șase copii, care se ocupau cu muncile agricole. În urma unor vizite pe la mănăstirile din Basarabia, tânărul de atunci, Serghei, se hotărăște să se călugărească. Dacă la început familia s-a împotrivit, în cele din urmă i-au dat voie.

A intrat în monahism la Schitul Rughi. După câțiva ani de ucenicie, părintele stareț îl trimite la Mănăstirea Dobrușa, unde funcționa "o școală de cântăreți bisericești".

Fiind o mare prigoană în Basarabia, părintele vine în România unde urmează cursurile seminarului monahal de la Mănăstirea Cernica. După absolvire, se întoarce la Mănăstirea Dobrușa. În urma intrării armatei sovietice pe teritoriul Basarabiei, vine pentru totdeauna în România împreună cu alți călugări basarabeni.

Ajuns în București, este primit la Mănăstirea Antim. Apoi, urmează concomitent Academia Belle Arte și Facultatea de Teologie. 

Acest smerit și sfânt părinte, care obișnuia să le spună credincioșilor că „de obicei, înveți după ce termini cursurile acestea oficiale și obligatorii”, de-a lungul vieții, a acordat o deosebită atenție studiului individual, fiind un autodidact. După cum ne povestește părintele Andrei Scrima, „cunoștea bine nu numai Filocalia, dar și tâlcuirile ei adânci din scrierile marilor duhovnici moderni, (precum Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Ioan de Kronstandt,) adunate în Sbornicul care [...] era răspândit în acele timpuri ca «samizdat» credincioșilor Mănăstirii Antim.”

După ce „amarul și dulcele” i-au fost precum o Cruce, folosind terminologia părintelui Daniil Sandu Tudor, părintele Sofian Boghiu, în anul 2001, publică Chipul Mântuitorului în iconografie, la Editura Bizantină. Lucrarea se remarcă prin câteva elemente pe care succint le voi enunța. Sfinția sa acordă o atenție deosebită simbolisticii sacre folosite în iconografia Mântuitorului. În continuare voi spicui câteva fragmente din observațiile sale.

Chiar dacă primele secole ale creștinismului au fost dominate de puternice sentimente religioase, și ne referim la secolele I-IV, reprezentarea Mântuitorulului s-a făcut cu ajutorul simbolului. Astfel, în iconografia religioasă, punctează părinte Sofian Boghiu, crucea, mielul, leul, devin simboluri tradiționale ale reprezentării lui Hristos.

„Există totuși o distincție. Simbolurile îl reprezintă pe Hristos, în timp ce «vechile figuri» doar îl amintesc. Crucea, Mielul, Leul sunt simboluri. «Peștele, pelicanul, piatra, Bunul Păstor sunt figuri». Simbolurile sunt revelate de Dumnezeu, figurile sunt descoperite de către om.”

Alături de simbolurile lui Hristos avem și figurile prin care Mântuitorul este reprezentat. Cele mai cunoscute figuri ale Mântuitorului sunt: peștele, vulturul, măslinul, vița de vie. Conform Sfinților Părinți, simbolul mistic a lui Hristos este peștele, care devine reprezentativ pentru binecunoscuta expresie: Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul.

Părintele Sofian Boghiu, în lucrarea amintită, face o distincție ce merită să fie amintită în cazul de față.

„Hristos, în vechea iconografie, este: Mântuitor al lumii, (până în secolul al III-lea), Judecător al lumii (în secolul al III-lea), Biruitor al lumii (după secolul al IV-lea).”

Prin urmare, dacă până în veacul al IV-lea primii creștini fie trăiau în catacombe fie se ascundeau în aceste spații devenite ulterior sacre, iconografia simbolică, cu trecerea timpului, va depăși simbolul și se va îndrepta către arta sacră.

Așadar, din elementele enunțate mai sus, rezultă faptul că părinte Sofian Boghiu nu a fost doar un pictor de icoane, ci un cunoscător adânc al vechii simbolistici religioase, oglindind în lucrearea Chipul Mântuitorului în iconografie, faptul că, icoana, un mister de care ne uimim de fiecare dată când intrăm într-o biserică, are rolul de a ne mișca sufletul cu aparenta sa modestie.

Această „viziune liturgică a misterului făcut imagine”, după accepțiunea lui Olivier Clement, nu este un act pictural menit să ne trezească interesul față de virtuozitatea celui care a iscusit-o, ci amintește neofitului faptul că: "în lumina Întrupării, arta iconografică nu se putea mulțumi cu o funcție «neutră», ci trebuia să exprime credința privitorului", după cum sublinia exegetul în lucrarea Creștinismul bizantin.

După cum se știe, și nu am să insist asupra subiectului, părintele Sofian Boghiu a avut un aport religios de seamă în cadrul Mișcării Rugului Aprins. Doar un aspect vreau să-l amintesc. Academicianul Radu Ciuceanu și Cristina Păiușan, în studiul  Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. I (1945-1958), ne aduc la cunoștință câteva note informative cu privire la discuțiile pe care părinte Sofian Boghiu, împreună cu alți călugări, le purtau cu enoriașii. Astfel, un vigilent informator, din preajma monahilor de la Antim, declară la Securitate că părintele Sofian Boghiu, în ciuda atenționării, „ține predici cu caracter ostil regimului, arătând că nici o schimbare omenească nu se poate face decât numai prin credință.”

Așadar, să luăm aminte!

Reamintim că Proclamarea canonizării Sfântului Cuvios Sofian Boghiu, mărturisitor al Rugului Aprins și închisorilor bolșevice, are loc pe 16 septembrie 2025 la Mănăstirea Antim din Capitală