„Și cine este aproapele meu?… Cel care a făcut milă cu el… Mergi și fă și tu asemenea” (Luca 10, 27  37)

Cine este aproapele meu? Aceasta este întrebarea care răsună, de peste două milenii, în adâncul inimilor celor ce iubesc mântuirea lui Hristos. Răspunsul la această întrebare este unul divin, de o mare complexitate și de o mare adâncime spirituală, încât nici Iisus Hristos nu răspunde în mod direct, ci printr-o parabolă, pentru o primă înțelegere a chintesenței răspunsului la întrebare.

Iisus Hristos a propăvăduit Evanghelia oamenilor, nu numai în anumite localități, pe stradă, pe câmpuri, pe dealuri, în munți și pe mare, ci și în casele acestora. Iată, bunăoară, odată se afla în casa fariseului Simon, unde fuseseră invitați mai mulți preoți de la templu, printre care și Iosif din Arimateia. Discuțiile sunt din ce în ce mai aprinse pe tema Sabatului, dar la un moment dat, Iisus îl întreabă pe Simon, care era cel mai vocal dintre cei prezenți:

”Care este esența Legii?„ și la această întrebare răspunde Iosif din Arimateia: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta. Asta e cea mai mare poruncă.” La care Iisus a spus: ”Bine ai răspuns, nu ești departe de împărăția lui Dumnezeu, Iosif din Arimateia. Dar mai este o poruncă tot atât de mare, trebuie să iubești pe aproapele ca pe tine însuți.” Și atunci Iosif îl întreabă pe Iisus: ”Cine este aproapele meu?”. Întrebare la care Domnul Iisus Hristos evită un răspuns direct și le spune o parabola, aceea a samariteanului milostiv. Din această parabola reiese că aproapele meu este cel care face milostenie, cel care este atent la nevoile mele, cel care este alături de mine în suferință și nenorocire, ruda mea, prietenul meu, cel care îmi face și îmi dorește binele.

Dar esența răspunsului la întrebare este mult mai profundă, e o mare adâncime și o taină duhovnicească aici. Așa că dacă toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu și dacă cea mai puternică forță din univers este iubirea, și că ar trebui să existe o comuniune de iubire între ei, atunci orice făptură umană, care este și chipul lui Dumnezeu, ar trebui să constituie ”aproapele meu”. Mai mult, Hristos ne atrage atenția că și cel care mă urăște și mă dușmănește intră în sintagma ”aproapele meu”. Și, cum să nu-i iubești pe toți oamenii, când sunt cu toții, de mare preț în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare om, așa cum spune Dostoievski, mărunt și neînsemnat cum e, are o soartă măreață și zguduitoare, vrednic de luat în seamă și de plâns. Că pentru toți, până la unul, S-a întrupat și S-a jertfit Hristos. Părintele Serghie spune sus și tare că niciodată nu-i prețuim pe oameni așa cum se cuvine, și de aceea, pe cei ce par că sunt mai de necinste, pe aceia cu mai multă cinste să-i întâmpinăm (1 Cor. 12, 23).

Post ușor!

Doamne, ajută!