În ziua de 15 ianuarie 1850, Dumnezeu dăruiește neamului acesta o comoară colosală. Cu aceeași mare dărnicie cu care ne-a umplut munții de aur, sau cu care a revărsat pe acest pâmânt nenumărate și curate ape, ori nesfârșitele noastre păduri, la fel ni l-a dăruit și pe scumpul nostru Mihai Eminescu, marele păzitor al limbii și a simțirii românești.

Din nefericire, soarta pe care a avut-o și o mare parte din bogățiile acestei țări, s-a abătut și asupra lui Eminescu; doar că în cazul acestuia, valoarea fiind una spirituală, adică intangibilă, nefiind spre folosul celor mercantili, ba chiar dimpotrivă, din această pricină a fost mereu încolțit de o crudă dușmănie, care iată că până azi i se poartă.

Ne rugăm însă ca Domnul, (Cel care ne are până și firele de păr din cap numărate), să nu lase ca în ciuda acestor vitregii ale vremurilor ce parcă vor să înăbușească cu totul acest popor, să ne sece toate apele, să ne piară toate pădurile, să ni se strice tot pământul, sau să dispară tot aurul din el, dar mai ales ne rugăm să nu lase nici să se piardă credința și graiul românesc. Pentru acestă ne-a dăruit și acest mare străjer, care alături de sfinții ce păzesc Biserica, el ne păzește și astăzi scumpa și draga noastră limbă, odorul cel mai de preț... Și-atunci vedem cum toți aceștia, mici și răi, înfulecând de zor cu gura plină își spun sieși că "hai, că puțin mai e...", ajung de fiecare dată se înece unul câte unul, plesnind ca niște palide bășici, pentru că nu mai pot, pentru că oricât de mare le-ar fi lăcomia, nu mai au loc în gură și în ale lor umflate burți, pentru că, ce să vezi, ca prin minune încă mai e,... mereu mai e.

Și tot așa cum mana cerească a hrănit poporul lui Dumnezeu în pustie, la fel și cuvântul lui Eminescu a luminat în întuneric și salvat o mare parte din acest neam. Toți frații noștri surghiuniți, de după actualele granițe strâmtate din creion, după ce-au fost răpiți cu tot cu vatra strămoșească și au trecut prin cumplite chinuri menite să-i stârpească, iata că încă există ca prin minune și încă știu să se închine și să recite poezii. Doar așa au răzbit aproape un veac,  nu doar vorbind în taină în limba lor despre o farfurie sau despre un oarecare lucru neînsuflețit, ci recitând, simțind și năzuind românește, salvând astfel, nu doar niște cuvinte, ci sufletul întreg de vechi creștin și de român.

Așa cum în pământul ăsta mai există încă filoane de aur nedescoperite, tot așa și comoara cuvântului și a înțelepciunii lui Eminescu rămâne veșnic aici, iar drumul către tainele sale îl știe orice inimă care simte românește. Cine are râvnă, dragoste de neam și de credință, nu are cum să nu se adape din lucrarea maiestuoasă a sufletului său. Drumul fiecărui român spre mântuirea cea din mijlocul neamului său. trece invariabil prin ființa lui Eminescu.

Cinste și pomenire veșnică eroului nostru, Mihai Eminescu, mare străjer al culturii neamului românesc!

„[...] Limba românească este din acele cu dreaptă măsură; ea n-are consoane pre moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte: mai toate sunetele sunt medie și foarte curate.”

Mihai Eminescu - extras din rubrica "Teatru", publicat în data de 6 martie 1877

Andrei Jindiceanu