„Ciocoii vechi și noi” ai lui Nicolae Filimon par mai prezenți ca oricând, de parcă acest spațiu mioritic ar fi fost anume croit să le fie pepinieră și adăpost. De peste trei decenii, poporul român pare să fi rămas captiv între paginile unui roman nescris, dar mereu rescris, pe care l-am putea numi fără ezitare ”Ciolacii vechi și noi”.

Este o carte pe care o deschidem mereu și o citim fără să o sfârșim, ca și cum am fi condamnați să-i trăim povestea, repetând aceleași greșeli și îngropând aceleași iluzii.

Octavian Paler, cu luciditatea și amărăciunea unui cărturar care vedea în profunzimea crăpăturilor sociale, găsise, cu puțin timp înainte să plece spre stele, un termen emblematic pentru cei fără coloană vertebrală și fără onoare. Îi numea, simplu, „boci” – un cuvânt inspirat de un nume bine cunoscut al vremii, ce trimite la funcții și figuri care ne-au jalonat istoria recentă. Era o etichetă mai mult decât potrivită, o ironie amară care a rezonat în conștiința publică, rămânând ca un ecou al neputinței noastre de a scăpa de umbrele trecutului.

Și totuși, umbra cetățeanului turmentat din comedia lui Caragiale nu încetează să planeze peste conștiința colectivă. Personajul lui, reinventat parcă la fiecare ciclu electoral, continuă să ne interogheze pe fiecare dintre noi, fie și în momentele de singurătate, în fața propriei noastre oglinzi: „Eu cu cine votez?” Este o întrebare care, dincolo de ironia ei, ascunde un strigăt de disperare, o nevoie neostoită de claritate într-o societate bântuită de ambiguități morale și politice.

Astfel, ne aflăm într-un carusel perpetuu al istoriei, unde schimbarea se preface într-un cerc vicios, iar vechiul și noul se amestecă într-un amalgam de promisiuni uitate și dezamăgiri reînnoite. Poate că răspunsul stă, de fapt, în capacitatea fiecăruia dintre noi de a ieși din rolul pasiv al cititorului acestui roman colectiv și de a deveni autorii unei povești noi – una scrisă cu adevăr, curaj și demnitate.

Avantajele lumii politice, privite prin prisma cunoașterii profunde a mecanismelor ei, sunt nenumărate – dar nu în sensul idealismului pe care l-am putea spera. Sunt, mai degrabă, avantaje ale unei lumi paralele, în care bunul-simț este o valoare periferică, iar lipsa de scrupule devine trambulină spre succes. Să le trecem în revistă, căci merită amintite, fie și pentru a înțelege de ce „meseria de afacerist politic” este atât de profitabilă.

În primul rând, politicienii sunt filmați și citați pentru fiecare absurditate pe care o rostesc cu seninătatea detașării de orice formă de moralitate. Astfel, prostia devine un spectacol public, iar spectacolul le aduce, paradoxal, un capital de imagine nemeritat, dar util. În al doilea rând, sunt maeștri ai ingineriilor financiare în relația cu statul: un troc subtil prin care trei hoți prosperă, în timp ce o țară întreagă rămâne deposedată de resursele ei.

Apoi, serviciile secrete joacă un rol de „sfetnici de umbră”, fabricând dosare care nu sunt instrumente ale justiției, ci monede de schimb în șantajul reciproc al elitei. Imunitatea parlamentară este armura de nepătruns a acestor actori, care își pot permite să sfideze fără rușine, în așteptarea unui termen de prescriere care îi absolvește de orice responsabilitate. Lăcomia, ridicată la rang de virtute supremă, este dublată de cultul banului – acel zeu tăcut care dictează toate deciziile, bazate pe un principiu absurd: „Cine are bani e deștept.” Și, totuși, rareori bogăția vine dintr-o inteligență autentică, ci din umbra consilierilor care îi ajută să mimeze competența.

Pe scena publică, acești oameni joacă roluri meticulos alese. Sunt evlavioși, pentru că „dă bine” în fața electoratului religios; intransigenți în apărarea privilegiilor lor, impunând „taxe de pod” morale și politice pe orice inițiativă care le-ar amenința hegemonia. În mediile populare, sunt regii improvizați ai manelismului politic, adulți în costume scumpe care își câștigă voturile prin spectacol ieftin și distrugerea subtilă a oricărei urme de civilizație.

Lista acestor avantaje ar putea continua la nesfârșit. Dar, dincolo de ele, rămâne întrebarea esențială, care se strecoară, șoptită, printre paginile agendei fiecăruia dintre noi: Cu cine mă identific? Întrebarea nu este doar un exercițiu de conștiință, ci o oglindă care ne cere să privim adânc în noi înșine. Suntem complici prin tăcere? Suntem spectatori neputincioși? Sau suntem cei care vor rupe cercul vicios al intereselor personale, transformând politica într-o vocație adevărată?