În fiecare an, Ziua Diplomației Române ne oferă prilejul de a reflecta asupra rolului și performanțelor diplomației noastre pe scena internațională. Cu toate acestea, dincolo de sărbătoare, această zi ar trebui să fie un moment de introspecție și autoevaluare dură pentru o clasă diplomatică ce pare să-și fi uitat misiunea fundamentală: aceea de a reprezenta interesele naționale cu demnitate, competență și viziune.

Spusele lui Horea, ”Ce e rău în robie, nu e atâta robia. Rău e că, dacă trece prea multă vreme, omul se învață cu ea...”, își găsesc o aplicabilitate tulburătoare în starea actuală a diplomației românești. Blaise Pascal spunea că „Diplomația este arta de a spune „cuțu, cuțu…” până ce apuci să pui mâna pe o piatră.” și, din păcate, observăm că diplomația românească a ajuns să fie mai degrabă un „cuțu, cuțu” permanent, un modus vivendi fără viziune, în care supunerea și lipsa de inițiativă au devenit normă.

Un exemplu clar al falimentului diplomației românești este umilitoarea înfrângere suferită în competiția pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU. În ciuda unei campanii costisitoare și a unor promisiuni de sprijin diplomatic, România a pierdut în fața Estoniei, o țară cu doar 1,3 milioane de locuitori, cu un scor de 132 la 58 în turul doi, un rezultat care este nu doar dezamăgitor, ci reflectă incapacitatea diplomaților noștri de a naviga cu istețime și de a întoarce în favoarea noastră o situație aparent defavorabilă.

Eșecul în obținerea acestui loc nu este un incident izolat, ci mai degrabă o ilustrare a degradării constante a unei clase diplomatice care a ajuns să fie populată de funcționari numiți politic, fără competențe reale, aleși pe baza loialității față de partid și nu în funcție de merit și performanță. În ultimii 30 de ani, diplomația românească s-a diluat treptat, pierzându-și din prestigiu și relevanță, într-o contradicție flagrantă cu istoria sa glorioasă, marcată de figuri precum Nicolae Titulescu, Mihail Kogălniceanu sau Nicolae Iorga.

Un alt simptom al bolii de care suferă diplomația românească este politizarea excesivă a numirilor în posturi cheie. Ministerul Afacerilor Externe a devenit, în multe cazuri, o „afacere de familie”, unde posturile de ambasadori, consuli și atașați sunt distribuite pe criterii de afinitate politică sau familială, și nu pe baza competențelor sau experienței, o rețetă sigură pentru eșec, pentru că atunci când ne reprezentăm interesele naționale în foruri internaționale cu oameni nepregătiți, rezultatul nu poate fi altul decât cel pe care l-am văzut la ONU.

Este incredibil cum într-o țară cu tradiția diplomatică a României nu se mai vorbește nici măcar în treacăt despre posibilitatea ca un român să fie ales în funcții de maximă importanță în structurile internaționale. Dacă odinioară Nicolae Titulescu era de două ori ales președinte al Ligii Națiunilor, astăzi România nu reușește să depășească performanțele unor țări mult mai mici și mai puțin influente pe scena globală.

Într-o diplomație sănătoasă, eșecuri de o asemenea magnitudine ar trebui să aibă consecințe clare. Ar trebui să ne întrebăm de ce Ion Jinga, ambasadorul României la ONU, nu și-a prezentat demisia sau nu a fost rechemat de urgență în țară după acest eșec umilitor. Onoarea și asumarea responsabilității sunt calități fundamentale ale unui diplomat de carieră, însă acestea par să fi fost uitate de actuala clasă diplomatică românească.

Este timpul ca Ministerul Afacerilor Externe să fie reorganizat din temelii. Instituția trebuie să-și redobândească profesionalismul și să fie condusă de oameni cu adevărat dedicați misiunii de a reprezenta România pe scena internațională. În loc să fie un loc de odihnă pentru funcționari politici aflați într-un ”concediu permanent” pe banii contribuabililor, MAE trebuie să devină o instituție în care meritocrația și competența să fie la loc de cinste.

Problemele diplomației noastre nu se limitează doar la competență, ci și la vulnerabilitatea în fața influențelor externe. Într-un context global marcat de conflicte hibride și dezinformare, diplomații români trebuie să fie în prima linie a apărării intereselor naționale. Cu toate acestea, realitatea arată că diplomația românească este, în multe cazuri, nepregătită să facă față acestor provocări. Războiul hibrid pe care Rusia îl poartă împotriva Europei și NATO, prin dezinformare, provocare și mituire, pune în pericol securitatea națională, iar diplomații noștri trebuie să fie mai vigilenți ca oricând.

Dacă România nu își îmbunătățește rapid capacitatea diplomatică, riscul este să fim ”înghițiți” în conflictele din regiune, exact așa cum Ucraina a fost destabilizată de conflictele din estul țării și anexarea Crimeei. Este imperativ ca diplomații români să înțeleagă nu doar jocurile de putere din regiune, ci și să fie capabili să le gestioneze în favoarea României.

În acest moment critic, România are nevoie de o diplomație care să acționeze cu subtilitate și discreție, dar și cu fermitate și claritate în ceea ce privește interesele naționale. Relația cu Republica Moldova, de exemplu, este un dosar care necesită o abordare diplomatică sofisticată, care să îmbine susținerea pentru integrarea europeană a Moldovei cu protejarea intereselor naționale românești. Până când nu vom rezolva problema Transnistriei, unificarea cu Basarabia va rămâne un ideal îndepărtat, iar acesta este un alt exemplu în care diplomația românească trebuie să demonstreze viziune și pricepere, convingând poporul moldovean de apartenența sa la cultura românească și europeană.

Ziua Diplomației Române ar trebui să fie un moment de autoevaluare și redresare. Actuala clasă diplomatică, afectată de politizare, lipsă de viziune și competență, trebuie să fie reformată din temelii. România are nevoie de diplomați care să fie nu doar slujitori ai intereselor naționale, ci și arhitecți ai viitorului nostru pe scena internațională, pentru că nu ne putem permite să fim doar spectatori pasivi într-o lume în care marile puteri își redesenează sfera de influență. Trebuie să ne ridicăm din supunere, să ne regăsim demnitatea și să reconstruim o diplomație românească de care să fim cu adevărat mândri.

Astăzi, mai mult decât oricând, este imperativ ca România să se trezească din letargia diplomatică și să-și redefinească poziția pe scena internațională. Constantin Brâncuși spunea că ”Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.” Aceasta este provocarea majoră a diplomației românești: nu lipsa de resurse sau de oportunități, ci incapacitatea de a mobiliza voința, competența și integritatea necesare pentru a acționa în interesul național. Reconfigurarea diplomației românești nu este doar o opțiune, ci o necesitate vitală pentru viitorul țării, într-o lume în care doar cei puternici și pregătiți vor reuși să-și apere suveranitatea și interesele.