Noua carte a lui Răzvan Ionescu - CE MULT V-AM IUBIT - a fost recenzată pe Blogurile Adevărului de doamna Doina Papp, critic, istoric de teatru, publicist, membru al UNITER și al AICT.

„Ce mult v-am iubit! Mult și pe mulți. Oameni de teatru și de film, profesori, poeți, preoți, scriitori, artiști plastici, oameni simpli sau regi, cărți și încăperi în care s-a așezat o lume de amintiri ce-și așteaptă cuminte rândul la uitare. Undeva, în epistolele sale cu apăsat conținut moral Seneca, un stoic pur sânge, spunea că toți oamenii pe care i-am iubit ne-au fost dați cu împrumut. Și mi-am amintit de „țara luată cu împrumut” din ultimul discurs al Regelui Mihai! A trebuit, trebuie și va trebui mereu și mereu să restituim, dar și sa dăm mărturie pentru ce și cine ni s-a dat. Sunt aproape convins că rândurile mele nu vor reuși să se apropie nici pe de parte de dimensiunea exceptională a acestor oameni pe care i-am cunoscut și iubit. Dar prin stângacele fraze așternute pe hârtie, pe cât de nevrednicul, pe atât de îndrăznețul autor, se va alina măcar pe sine, tot alungând și alungând aburul din ferestre, caligrafiind cu degetul lipit pe geam și mărturisind la umbra duhului mângâietor, iubirea.” - Răzvan Ionescu 

Doina Papp: Răzvan Ionescu, mai mult decât Amintiri într-o carte seducătoare

„Cu un titlu simplu, franc, emoționant, „Ce mult v-am iubit”, actorul Răzvan Ionescu, între timp având și importante studii teologice, publică la editura Creator din Brașov o primă parte a amintirilor sale despre oameni, locuri și fapte cu care s-a întâlnit în viață.

O lume deja a umbrelor, din care surâd binevoitor mentori spirituali și îndrumători pe calea actoriei din vremuri hăruite de Dumnezeu căruia și autorul li se închină cu pioșenie. Pagină cu pagină, într-o ordine aleatorie se compune de fapt biografia acestui artist sensibil și cultivat care-și retrăiește biografia, alături de figuri exemplare ale teatrului, filmului, literaturii, bisericii, cu care și-a intersectat pașii.

Într-un mod uimitor pentru cititor, la distanță de decenii uneori, Răzvan Ionescu reînvie clipe de viață, ca în celebra piesă în care s-a întâlnit pentru prima data cu ochii de pisică sălbatică ai Ginei Patrichii, pe care o va evoca în pagini incandescente. Luxul amănuntelor, emoția vie a celor trăite aievea, sinceritatea cu care le deapănă fac din amintirile actorului, date acum tiparului, un fel de mărturie de jurnal care le certifică autenticitatea. Nu știm după ce criterii, dar în ton cu personajul, fiecare tabletă are o anume culoare literară. Mai lirică, mai filozofică, mai directă și la obiect, sau subiectivă. Evocarea faptelor și întregul volumul poartă, pe lângă girul valorii o plăcută marcă a surprizei care te întâmpină de la o pagină la alta.

Nu doar titlurile capitolelor, de o inventivitate literară remarcabilă, adecvarea la conținut care te provoacă să descoperi despre cine e vorba acolo, cărui măreț personaj sunt dedicate rândurile, vorbesc despre talentul literar, de altfel verificat și cu alte ocazii, al autorului ci și cuceritoarea prefață în care sunt citate spre susținerea importanței amintirilor puse pe hârtie, Eugen Ionescu din piesa Victimele datoriei (Ții minte, eram tineri și nu murise încă nimeni) și Vica Delcă din Dimineața pierdută romanul Gabrielei Adamesteanu dramatizat și regizat la Bulandra de Cătălina Buzoianu (Cui să spui Madam Delcă… că n-ai cui să spui).

Dedicate actorului și poetului Emil Botta sub titlul Îngerul din fereastră, primele pagini par însemnări de la 15 ani ai viitorului actor. Ele creionează figura Domnului Amărăciune, (poezia cu care de altfel a intrat Răzvan la Institutul de teatru) așa cum i s-a înfățișat adolescentului care urmărea fascinat să apară la fereastra casei de vis a vis de Biserica Armenească, poetul Întunecatului April. Un model straniu de om și artist care atrăgea ca un magnet ființele sensibile, capabile să simtă în mistuirile poetului și vorba tărăgănată a actorului, înălțimile spirituale la care aspira. Ulterior portretul se completează cu întâlnirile din sala de spectacol și cinema unde Emil Botta a fost unic în Ion din Năpasta sau Profesorul din filmul Reconstituirea. (De curând televiziunea a difuzat un alt film în care Botta era genial, Dincolo de nisipuri (1974) în regia lui Radu Gabrea) Inedite scene care dezvăluie umorul special al actorului și alte clipe trăite în studiourile Radioului sau lângă fereastra casei din Armenească sunt alte amintiri de neprețuit pe care Răzvan Ionescu ni le încredințează completând imaginea rămasă peste ani a marelui actor.

Ce mult v-am iubit, exclamația din titlu se potrivește cel mai bine însă, capitolului care vorbește despre Meșteru᾽, Octavian Cotescu, profesorul model (echilibru și candoare) al clasei din care a făcut parte și Răzvan Ionescu alături de Catrinel Dumitrescu, Dinu Manolache, Anca Bejenaru. Țara e cu Ceaușescu, Institutul cu Cotescu, era un slogan al timpului rămas în analele Institutului, proverbial ca și apelativul ⹂puilor”, cu care meșteru᾽ își alinta studenții. Era vremea marilor spectacole de la Bulandra la care învățăceii priveau în neștire rezemați de pereți și unde i-a văzut prima oară pe viitorii colegi de scândură, Gina, Irina, Dan Nuțu, Pittiș. Vorba lui Cotescu: Puilor să știți că eu nu am ce să vă învăț de la mine. Vă învăț ce am învățat și eu de la alții, iar alții sunt Pintilie, Ciulei. Lecție de actorie, întâmplările de la clasă evocate sunt cu adevărat de manual. Ca și acelea din tabletele dedicate lui Toma Caragiu, Ilenei Predescu, lui Ovidiu Shumacher, Ginei Patrichi, Irinei Petrescu și multor altora înscriși în cartea de aur a teatrului românesc.

Despre generozitatea Doamnei Dina Cocea cu care s-a întâlnit prima data în Doamna Ieremia de Nicolae Iorga, despre acel uriaș al scenei care a fost Stefan Ciubotărașu (pentru mine rămâne Ion Creangă, zice autorul) despre noul Mihai Popescu ,cum i se prevestea lui Adrian Pintea, neuitatul Romeo jucat ca student din Romeo și Julieta, Costea din Pescărușul și din atât de grăbitul Hamlet. Prin aceste roluri și altele jucate sau nejucate, fermecătorul Adi Pintea, atât de repede furat neantului, îi îndreptățește autorului remarca făcută în carte: În lumea teatrului, istoria o scriu nu învingătorii ci mai cu seamă supraviețuitorii. Capitolul dedicat lui e intitulat Toamna lui Lancelot și are drept motto o poezie de Tom Waits care conține vorbele Eu nu aparțin acestei lumi.

Poveștile trăite cu Gina Patrichi, căreia i-a fost partener direct în Dimineață… cu Irina Petrescu, pe scenă, în culise sau în turneele de odinioară, sunt pline de farmec descoperind fațete necunoscute ale celebrelor personaje.

Un îndrăgostit de Radio, unde se întâlneau mai toți actorii din București, Răzvan relatează de la fața locului și în acest domeniu, aruncând apoi un ochi, cum puțini mărturisitori ai scenei o fac, și în culisele unde veghează Anonimii sau cei fără de care nu se poate, cum se intitulează capitolul dedicat oamenilor din spatele cortinei.

Pagini surpriză sunt dedicate Mânăstirii Suzana unde –și petrecea vacantele în copilărie, altor locuri monahale, între care Biserica Antim și figurilor ilustre de Oameni ai Spiritului care au jucat un rol important în formarea sa. Alte câteva sunt dedicate Regelui Mihai (o poveste incredibilă legată de spectacolul Passacaglia de la Bulandra, din 1984).

Cu toatele compun de fapt, un portret al actorului și epocii în ale cărei irizații deslușim constantele unui timp al iubirii, al prieteniei dar și al îndurării care-i lega pe cei din lumea de suflet și spirit a artelor, care-și făcuseră aici o oază de tihnă în obidă. Rabdă unchiule Vanea…

Răbdător și azi cu vremurile neprietenoase pe care le trăim Răzvan Ionescu retras în Amintiri a purces să le depăne, luându-ne și pe noi cititorii, chezași emoțiilor sale. Uneori până la lacrimi.”