Eram în Dumnezeu și Dumnezeu în noi. (Athanasie Berzescu)

Nașterea Sfântului Prunc înfășat în dantelăria colindelor, aduse și scrobite de Îngeri, a fost și este slăvită și vestită de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva uliței la entuziasmul sălilor de concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la reședințele regale la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temnițe atee.

Deținuții politici ascundeau în ei sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetele de juni și prichindei chiuind cu urături și strigături.

În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închiși se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma de colind a Crăciunului:

TRONOS cu MIHAIL BUCĂ:

A venit și aici Crăciunul (Radu Gyr) 

A venit și-aici Crăciunul,
Să ne mângâie surghiunul;
cade albă nea
peste viața mea,
peste suflet ninge.
Cade albă nea
peste viața mea
care-aici se stinge.
Tremură albastre stele
peste dorurile mele;
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.
Maica Domnului curată
Adă veste minunată!
Zâmbetul tău drag,
înflorească-n prag
ca o zi cu soare!
Zâmbetul tău drag
îl așteaptă-n prag
cei din închisoare.
Peste fericiri apuse,
tinde-ți mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te așteaptă-n zori,
pieptul lor suspină,
de sfânta-Ți Lumină.
Cei din închisori
Te așteaptă-n zori.

(Radu Gyr – A venit și-aici Crăciunul)

Deținuții politici, înghețați, flămânzi, zdrențăroși și bătuți, păreau niște stafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolați de lume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor sufletești și trupești. Cu atât mai gravă era povara când în temniță sălășluia un suflet de crin, de copil. Avem o astfel de mărturie a Dr. Flor Strejnicu din Cisnădie-Sibiu: „Crăciunul anului 1941, când abia împlinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detenție pentru minori. Ocupam noi, minorii, două celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiți aproximativ 40 de Frați de Cruce. «Vorbitorul» era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie să scriem o dată pe lună acasă. Îmi aduc aminte și acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului.

Mamă dragă,
Dintre gratii, printre lacrimi și suspine,
Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine;
Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai! ce grea
Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.

Acel Crăciun la 15 ani mi-a marcat toate aducerile aminte". (Flor Strejnicu, Creștinismul Mișcării Legionare, Ed. Imago, Sibiu, 2001, p. 133).

Se deschidea fereastra dimineața pentru a pătrunde printre gratiile înghețate toată asprimea gerului. Când se închidea, deținuții își puneau doar cămașa, permisă, iar peste ea zeghea, ce era atât de rară că semăna cu gratiile de la fereastră. Totuși în ajunul Crăciunului, creștinii simțeau căldura Nașterii Domnului, ca și cum ar fi fost încălziți de cele nouă cojoace ale Dochiei.

„Iisus a fost totuși prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: «La mulți ani!». Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Nașterii:

«Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc».

Și la întrebarea: «Cine-i? Cine-I»?

A venit răspunsul șoptit: «Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din București»". (Părintele Zosim Oancea – Închisorile unui preot ortodox, Ed. Christiana, București, 2004, p. 95).

După momentele sublime de tăcere și de încărcătură emoțională pe care s-a urcat ca pe o scară de mătase, gândul de mulțumire la ceruri, sclipirile Bradului temerar se aud cântate de aceeași voce serafică:

O, brad frumos, ce sfânt erai
În altă sărbătoare,
Mă văd copil cu păr bălai
Și ochii de cicoare.
Revăd un alb și sfânt cămin
Și chipul mamei sfinte,
Imagini de Crăciun senin
Mi-apar și azi-nainte.

Un brad cu daruri și lumini
În amintiri s-arată.
Prin vis zâmbește ca un crin
Copilul de-altădată

Azi nu mai vine Moș Crăciun
Ca-n noaptea de cenușă,
Ci doar durerile-mi s-adun’
Să-mi plângă după ușă.

Trosnește lacătul de fier,
Se stige câte-o viață,
S-aude glas de temnicer
Pe lespedea de gheață.

Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Și-mi pare temnița mormânt
Al tinereții mele.

(Radu Gyr – O, brad frumos, cit. de Părintele Zosim Oancea. Op. cit. p. 97).

Nașterea Domnului la penitenciarul Suceava în anul 1948 însemna foamete, mizerie, boala, chinurile, injuriile, loviturile, suferința ce se adunau toate într-o durere ce străbătea până-n temelii firavele, plăpândele dar frumoasele ființe închise, ce-și mototoleau nădejdea în voia lui Dumnezeu, în temnița Securității din Suceava. Nici una dintre ele nu putea sărbători Nașterea Pruncului, decât înecate de lacrimile dorului de acasă. Colindul fredonat pe rând, la zăbrelele celulei, era îngânat de un cântec de leagăn.

Dormi copilul mamii, nani, nani,
A plecat și ultimul lăstun.
Ruginiră plopii și tufanii
Și din temnița ce-i surpă anii,
Nu s-a mai întors tăticul bun.

Toate se împleteau în Sărbătoare: colindul, suferința, lacrimile și dorul de cei dragi:

„Nu voi uita niciodată, mărturisește Dumitru Bordeianu, clipele de duioșie și înălțare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui și până la stingere, ocupantele ieșeau pe rând la geamul celulei și cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălțător spre cer, decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toți arestații erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai știau de ele".

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, Ed. Scara, București, 2001, p. 61).

Nașterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948:

În lagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau în afara prizonierilor de război și legionari, fie dintre cei parașutați din Vestul Europei, fie condamnați ca dușmani ai comunismului. Astfel sunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care și-a scris cutremurătoarele mărturii în cartea „Un legionar dincolo de cercul polar", mărturiile părintelui Dimitrie Bejan, „Oranki-Amintiri din captivitate", sau cele ale profesorului Eugen Rațiu.

„În lagăr la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feștile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confecționate din placaj și carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colșul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moș Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.

În bordeiul 15 ne adunam și, lângă bradul din colț, la lumina opaițului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Ușor, liniștit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiților:

Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm.
Cad nămeții și pierim
Fără cruce, fără țară, velerim!
Trec în caravană magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptătorului.
Brazii ard în vatra vechiului cătun,
Noi pornim colindul unui nou Crăciun.
Gândul nostru-n gândul țării să-mpletim
Flor de gheață-ntr-o cunună, velerim!"

(Dimirie Bejan – Oranki-Amintiri din captivitate, Ed. Tehnică, București, 1995, p. )

După sfârșiul pedepsei, legionarii care au supraviețuit au fost repatriați. Numai că la gară nu-i aștepta nimeni alții decât securiștii spre a-i aresta sub învinuiri închipuite și tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta, Eugen Rațiu și mulți alții, și-au început detenția pe vremea lui Carol al II-lea, au continuat-o în lagărele naziste, apoi în guberniile rusești și din nou acasă (în temniță), în patria pe care au slujit-o cu drag și jertfă.

Crăciunul anului 1949 în închisoarea Pitești

Cu fulgii de zăpadă înfășurați în gândurile reci, cu discuțiile de nemulțumire atârnând ca niște țurțuri pe dușumeaua glaciară aidoma lespedei de afară mulți deținuți își trăiau ultimele zvârcoliri. În piepturile mai tinere însă, sufletele evadau din temnițe.

„În Ajunul Crăciunului, povestește Ioan Ianolide, mă mărturisisem, la semnalul dat în țeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înțelesuri noi se deslușeau și cerurile se deschideau uimitor:

O, brad frumos,
Copil bălai, Crăciun și brad
S-au stins în alte zile,
Azi numai lacrimile cad
Pe-ngălbenite file.
În bezna temniței mă frâng
Sub grele lespezi mute,
Și-mpovărat de doruri plâng
Pe amintiri pierdute.
Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Și-mi pare lespedea momânt
Al tinereții mele."

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, București, 2006, p. 262).

Nașterea Domnului la temnița copiilor din Târgșor în iarna lui 1949

Deși ferestrele celulelor erau astupate cu scândură, în sufletele mocnite de durere ale condamnaților fără vină, mai licărea într-un ungher câte un bob de jar. „Într-una din cele două camere ale «izolării», se înfiripase un cor dirijat de viitorul preot Ion Fulea din Sibiu, povestește Luca Călvărăsan (arestat ca elev al Frățiilor de Cruce). Colindele acestuia străbăteau pereții despărțitori ai camerelor de «închisoare în închisoare» – izolarea -, asfel încât puteau fi auzite de cei de «afară». Răspunsul celor din urmă n-a întârziat. Grigore Istrate compusese «Plugușorul de la Târgșor», unicat al producțiilor lirice carcerale, care a început să răsune peste toată temnița.

Deosebit de impresionant a fost și faptul că oamenii din sat au venit cu daruri pentru elevii din închisoare". (Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi. Episodul Târgșor și altele. 2 vol. Editura Bucura Sibiu, 1998, p. 210).

Sărbătoarea prin reeducare, a Nașterii Sfântului Prunc în Decembrie 1950, la temuta închisoare Pitești.

Dacă până atunci torturile administrate cu destulă ușurință de venerabilii stăpâni erau „acceptate" , în Ajunul sărbătorii, degradarea absolută a intrat în sfera patologicului, atingând paroxismul satanizării. În fiecare celulă persista permanent o putoare dezgustătoare, de continuă vomă. În Noaptea Albă a Crăciunului, temnicerii așterneau cruzimea beznei lor mârșave peste tot, cu vacarm și loviri. Fiecare deținut s-a retras în intimitatea lui imaginându-se în preajma celor dragi de acasă. Visul sau reveria, n-a durat însă mult.

„În dimineața Crăciunului (mărturisește Dumitru Bordeianu), îndată ce a sunat deșteptarea la ora șase, Zaharia, unul din torționarii-pedagogi ai reeducării, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineață să luăm poziție fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină și scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare.

Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!" (Dumitru Bordeianu, op. cit., p.198)

Crăciunul la cea mai fioroasă temniță – Aiud, în anul 1952

Deși aveau toate pârghiile puterii, ba mai mult erau sprijiniți de bolșevicii stăpâni pe țară, deși întraga Elită creștină se afla în închisorile din țară, totuși ateii comuniști tremurau și ei, că flacăra creștină nu numai că nu se stinsese, dar devenise un ditamai vulcanul, care arunca lava sa fierbinte de jertfă peste tot în juru-i. Temnicerii din ordinul mai marilor lor, în preajma sărbăorilor, deveneau mai „atenți": confiscau obiectele cu simboluri creștine, înjurau mai des, loveau mai aprig, izolau continuu, năpusteau întunericul peste tot, tocmeau și premiau delatorii, interziceau închinarea și chiar rugăciunea, dar spiritul de sacrificiu al multora nu-l putea opri.

Athanasie Berzescu în amintirile legate de Crăciunul anului 1952, ne mărturisește: „În sfârșit semnalul de colinde s-a dat. Noi toți cei din celulă, patru la număr, cu expresia feței din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinși scânteind în noapte, începem colindul «O, ce Veste minunată!», continuând pe aceeași melodie cu «A venit și-aici Crăciunul», colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperați cu pumnii și cu picioarele în uși, amenințându-ne și ordonându-ne să încetăm. Populația Aiudului s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiți colindul, ca la urmă să cânte și ei cu noi «Am trăit și am simțit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă ușile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic.

Eram în Dumnezeu și Dumnezeu în noi".

Numai temnița posacă
a-mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
pentru noi nu-i stea,
cerul nu se-aprinde.
Pentru osândiți
Îngerii grăbiți
Nu aduc colinde.

(Flor Strejnicu – op. cit. p.143).

Nașterea lui Iisus Hristos în mina Cavnic a anului 1952

Febra pregătirilor de sărbătoare era în toi. Nu, nu-i vorba de creștini-deținuți, ci de gardienii și stăpânii lor: o stare de alarmă prelungită, percheziție generală mult timp și afară pe ger dezbrăcați la piele, izolarea în celule separate a celor mai neînfricați cu lanțuri la picioare, hrana mai proastă și mai rară, carceră și bătaie la discreție, noaptea exerciții de alarmă. Ordinile severe veneau mult mai de sus, ca măsuri de „prevenire" a manifestărilor religioase.

„Când am intrat în mină (spune Ion Ioanid), în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoților, printre care a lui Popa Scai sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieșit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce deținuții descărcau corfele, creștea numărul vocilor din corul condus de Popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă și s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar și cele cunoscute numai de lumea închisorilor.". (Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I. Ed. Albatros, București, 1991, p. 118).

Crăciunul exilului

La inițiativa diplomatului Traian Popescu, legionarii auto-exilați în Spania au găsit mijlocul de a atrage atenția celorlalte țări asupra atrocităților comise de regimul comunist în România. Astfel, au fost editate la Madrid 54 serii de vignete filatelice cu caracter istoric, religios, comemorativ, toate având aceeași tematică-obiectivă: lupta anticomunistă. Aceste vignete circulau pe corespondență alături de timbrele oficiale ale țării de unde se făcea expediția, din 10 Mai 1954 până-n 25 Decembrie 1969. Desenul, aparținând pictoriței românce Olga Vasilovschi, reprezintă o celulă de închisoare și silueta unui deținut cu lanțuri și greutăți la picioare, pe care apar simbolurile comuniste, secerea și ciocanul. Ansamblul înruchipează neamul românesc încătușat de comunism. Printre gratiile ferestrei se strecoară lumina stelei de la Betleem, iar sub blânda ei mângâiere deținutul rememorează tradițiile românești ale Crăciunului de altădată. Pe fiecare vignetă stăscris în română, engleză, franceză și spaniolă, „Crăciunul 1963 în Europa de Est". (Traian Popescu/Flor Strejnicu, Din lupta exilului românesc din Spania împotriva comunismului, Ed. Imago, Sibiu, 1994).

Noaptea de Crăciun pentru cea mai vitează partizană, Lenuța Faina

Elena Lenuța Faina a fost liderul de necontestat al mișcării feminine de rezistență. Curajul, devotamentul, iscusința, bărbăția aș putea spune cu care făcea față oricărei situații, groaza răspândită în rândul Securității, de a-i scăpa mereu printre degete, a făcut-o celebră și de temut. Onoarea cu care a suportat închisoarea a făcut-o demnă de admirat și vrednică de cinstire.

„Era în anul 1952. În Ajunul Crăciunului (mărturisește eroina noastră), la ora 12 noaptea a venit Securitatea să mă aresteze. Dormeam în acelaș pat cu fata bădiei Oancea. Aceasta era mai tânără decât mine, dar și ea brunetă cu părul împletit în două codițe, semăna mult cu mine. Când ușa s-a deschis cu zgomot mare, a apărut în prag Dordea, un prieten al familiei noastre, care locuia în Sibiu și știa unde mă ascundeam. Mic de statură și cam slăbuț avea în spatele lui trei căpitani voinici. Le era frică să nu trag în ei cu vreo armă automată. S-au pomenit în față cu două fete asemănătoare. Mi-am dat seama că nu știau pe care s-a someze și le-am spus: « Eu sunt Elena Faina»". (Lacrima Prigoanei, vol. 2. Ed. Gama, 1997, p.167)

Nașterea Pruncului Sfânt la penitenciarul din Târgu-Ocna

„Era o iarnă liniștită,- își va aminti mai târziu Ioan Ianolide – cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunțiseră. Clopotele de la Schit ne vesteau rugăciunile călugărilor și ne uneam cu ei și cu toată suflarea creștină într-o rugăciune mută. Este cu neputință ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolțiți între moarte și tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pământ și cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta și pentru sufletele acelea mari și credincioase din Târgu-Ocna.

În camera 4 erau atunci așezați, printre alții, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu și fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Pitești, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.

Ion și părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic și, după pravila de rugăciune obișnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.

Cu sfială m-am apropiat de părintele Gherasim ca să văd cum îi este. M-a simțit și a deschis ochii mari, negri, adânci:

– Ai venit?…Mă bucur. Eram departe, în locuri de verdeață, de cântec de mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferință prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-I mulțumesc. Nu știu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie.

S-a oprit puțin, a respirat adânc, apoi a reluat:

– Aici va fi într-o zi pelerinaj.

Sfântul Închisorilor Valeriu Gafencu scria: „E noapte. Tocmai am citit Acatistul Domnului. Am făcut un Crăciun mai frumos decât o poveste! Sufletește m-am simțit mai pregătit decât în alte rânduri. Am simțit, prin greutatea suferințelor trăite pentru învierea sufletului, răspunderea ce mă apasă privitor la mântuirea propriului meu suflet, a familiei, rudelor, prietenilor, vrăjmașilor, neamului întreg.

Și cu cât urcam mai sus pe scara idealului, cu atât mă vedeam mai mic, mai păcătos iar idealul mai înalt, desăvârșit: Hristos! Și iată așa, încet-încet, toți idolii adolescenței s-au năruit. Vălul de pe ochi a căzut prin lupta cu păcatul și în față a rămas vie, senină, icoana Domnului Iisus Hristos! Așadar am reușit să stabilim pacea cu toți semenii noștri și asta numai prin călcarea noastră în picioare, prin recunoașterea greșelilor noastre, prin iubire. Și câtă pace am trăit vineri, când m-am aflat în fața preotului! Ne-am împărtășit mulți. Ce zi mare, ce zi frumoasă!" 

Din acea camera 4 a Penitenciarului Târgu-Ocna a pornit către noi Colindul celui ce avea să dea mărturie Neamului sau cel nemuritor întru Nașterea Sfântului Prunc:

Pe malul Trotușului
Cântă robii Domnului,
Înjugați la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferință multă
Și-i cu lacrimi împletită.

În inima robului,
Domnu-și face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Și din flori picură rouă.

Stă un copilaș în zare
Și privește cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaș
S-a oprit un îngeraă,
Ce-i șoptește drăgălaș:
„Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemnițat".

Și copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.

(Valeriu Gafencu – Colind).

„Cât de smerit și cât de puternic ești, Pruncule!

Material întocmit de Gheorghe Constantin Nistoroiu

Mănăstirea Petru Vodă