,,Suntem balcanici prin conduită, aspirăm spre Occident, de la care am luat o poleială, și am fost loviți și îngenunchiați de cei veniți din stepă (de migratorii turanici și sovietici).”

Academician Florin Constantiniu (1933-2012, Veșnica lui pomenire !)

Pentru a vorbi de activitate polițienească, trebuie să amintesc de împărțirea administrativă a capitalelor din Moldova și Țara Românească. Orașul București, de pildă, era împărțit la început în enorii (de aici enoriaș). Sub influență turcească, pătrunsese și la noi denumirea de agă și de aici agia. Aga este denumire atestată documentar în anul 1567 (Țara Românească) și în 1592 (Moldova) și avea în primul rând înțelesul de comandant general al pedestrimii și dorobanților în Valahia. Este o mândrie profesională dacă noi polițiștii amintim că Mihai Viteazul și Matei Basarab au avut rangul de agă.

În secolul al XVIII-lea, fiind demnitar și de neam boieresc, nu de neam prost, aga făcea parte din alaiul ales al domnitorului, un soi de coloană oficială de azi. Pentru periferia capitalelor și restul țării, cu atribuții tipice de poliție era spătarul, ajutat de slujbași, zapcii. Știm despre agie că avea steag din 1822 și pe el era icoana Bunei-Vestiri, un exemplu așa de frumos al istoriei noastre unice. Fiecare boia (adică sector) era condusă de un komisar sau pristav. Aceste diviziuni ale Capitalei s-au numit apoi komisii, de Roșu, de Galben... De la acest komisar a venit funcția și mai apoi gradul profesional al polițiștilor de azi. Pentru restabilirea ordinii, la fiecare din cele 5 comisii existau câte 6 dorobanți. Sub influență vestică, numele de agie s-a schimbat în poliție la 1840. Fostele mahalale au fost înlocuite cu franțuzescul cartier, așa cum mai târziu am adoptat splai de la esplanade.

În preajma revoluției din 1848, asistăm la unele prefaceri și în poliția noastră. Numele boierilor numiți în demnitatea de șef al poliției demonstrează ,,greutatea’’ acestei instituții. Era și atunci o inerție, pentru că, deși numele instituției se schimbase, o serie de boieri continuă să-și păstreze și rangul de agă. Iată, de pildă, marele aga Iancu Manu (1843-1848), marele aga Scarlat Crețulescu (1848), marele aga Alexandru Plagino, care era ginerele domnitorului Gheorghe Bibescu. Om de încredere și cu știință de carte, aga participa și la alcătuirea de publicații, cum avem ,,Manualul administrativ’’ din 1856, autor fiind aga Dimitrie Hasnaș. Este elocvent faptul că, atât de tare s-a înrădăcinat această denumire, încât și în perioada interbelică, lumea îi zicea capului Prefecturii Poliției Capitalei și prefect și agă. Și acum la peste trei decenii de la 1989, sunt băbuțe simpatice care-și fac o cruce mare când văd grozăviile de la tv și spun: ,,l-a arestat miliția, maică’’.

La limita orașului erau barierele, unde se aflau slujbașii polițienești. Nu era prea lățit Bucureștiul, că la 1847 la marele incendiu, a ars 1/5 din el. ,,Prin mahalalele mai mărginașe și chiar în centru, în afară de lătratul câinilor, nu se auzea în întunericul adânc, decât strigătele: Stai! Cine-i acolo? ale străjerilor și răspântiașilor’’, ne spune istoricul George Potra în cartea sa, ,,Din Bucureștii de altădată’’.  Când se lăsa întunericul nu răzbăteau decât câinii și vardistul: ,,Te văd! Te văăăăd!!’’ Așadar, era o muncă pe care noi azi am numi-o de prevenire. Iar în mahalale răsuna strigătul străjerilor și răspântiașilor: ,,Cine-i acolooooo? ,,Straja Veeeergului! Da’ voi cine sunteți’’ ,,Straja Beiliiicului’’. Iar când vardistul striga după câte un oltean ce i se părea lui suspect: ,,Stai, băăă, stai!’’, olteanul răspundea luând-o la sănătoasa: ,,Stai tu, că după tine nu fuge nimeni!’’

Prima uniformă de poliție, cu care se ajunge până după vremea Unirii Principatelor, a fost reglementată de către domnitorul Țării Românești, Gh.Bibescu, prin Ofisul Domnesc No.60 din 31 decembrie 1844. Domnitorul s-a adresat Sfatului Extraordinar, fiind trebuință ,,de a se regula uniforma slujbașilor Poliției Capitalei București, precum și a polițailor de prin orașele de căpetenie ale județelor.

Uniforma era din postav albastru, scurtă ca fracul, cu gulerul drept, tăiat dinainte și cu șnur împrejur; pentru comisari, gulerul și șnurul vor fi în față de culoarea văpselilor lor; iar a ajutorului al doilea și a polițailor Craiova și Brăila vor fi roșii. Gulerul și mânecile acestei uniforme vor fi cusute cu fir alb, precum se vede în model; pantalonii de postav albastru și șnur în fața gulerului. Eșarfa de atlas cu trei fețe ale țării cu ciucuri de fir galben la amândouă căpătâiele, cu spăngi și cu pălării în trei colțuri ca cele de acum. Se numea ,,uniforma mare’’ și se purta doar ,,în zilele solemne și de țeremonii’’. În zilele obișnuite se purta fără cusături și fără eșarfă. ,,Iar seara, după aprinsul lumânărilor, slobozii vor purta și haine țivile.

De fapt, denumirea ,,poliție’’, de origine grecească, se înrădăcinează la noi abia ca efect al prefacerilor pașoptiste. Sub domnia lui Bibescu, denumirea de agă se transformă în cea de șef al Poliției Bucureștilor, se introduce ,,Condica de poliție pentru arestuiți’’. Revoluția de la 1848 găsea în Capitală un serviciu de pază asigurat de un tist, sau comandant, așa cum era Costache Chihaia poreclit Chioru, celebru și temut în epocă pentru cum lovea cu vâna de bou și zicea ,,îmi voi împleti biciul cu piele de rumân, îmi voi zugrăvi șeaua cu sânge de rumân.” Noi acum nu mai avem bariere între state, dar atunci aveam bariere de lemn la drumurile mari ale orașului, cu 11 căpitani de bariere, 46 de dorobanți agiești (călări și pedeștri), 320 de vătășei de mahalale, cu toții împărțiți în caraule de zi și de noapte.

În perioada 1839-1866 sediul Poliției Capitalei, devenită în 1859 Prefectura Poliției Capitalei, a fost pe malul stâng al Dâmboviței, pe cheiul gârlii, Splaiul Independenței de azi, aproape de sediul IGPR. Era o clădire cu turn de veghe pentru pompieri și ea ne apare în toate gravurile epocii. În acest sediu, în anul 1862, polițiștii de atunci au primit vizita domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Nu cred că greșesc dacă afirm că a fost prima vizită a unui domnitor într-un sediu polițienesc, o mare onoare. Cu acest prilej, domnitorul Principatelor Unite recomandă prefectului Poliției – colonelul Nicolae Bibescu – să trateze cu atenție ,,Cancelaria de renseignemente’’ (Biroul de Informații), adică exact ,,ceia ce nici colonelul Bibescu și nici prefecții ce l-au urmat nu au făcut…’’, cum avea să scrie prin anii 20 chestorul de poliție Vasile Dașchevici, ajuns deținut politic sub comuniștii de import.

În Transilvania atribuțiile polițienești au fost organizate și aplicate de conducerea orașelor și târgurilor, unde dictau ungurii și sașii. După revoluție, în 1849 guvernatorul a înființat căpitănate, iar în 1851 autoritățile maghiare au înființat poliția.

Cât privește Iașii anului 1850, exista ,,obișnuita poliție’’, fiind cea care se ocupa de ordinea și siguranța comunală și ,,înalta poliție’’, cei cu sarcini în ceea ce privește siguranța domnitorului, a membrilor guvernului și a statului, în general. ,,Poliția priveghează tot ceea ce privește păzirea regulilor polițienești statornicite prin acest așezământ și anume: apărarea drepturilor publice și private despre orice loviri…’’, se menționa în Condica de poliție a orașului Iași, din văleatul 1850.

Prefacerile unirii nu au întârziat. Astfel, după 1859 a intrat în vigoare și un Regulament pentru unificarea polițiilor din Iași și București. Tot acum, șeful Poliției Capitalei primește titulatura franțuzească de prefect (1859) și de aici Prefectura Poliției Capitalei. Tot acum avem un Raport al Prefecturii Poliției Capitalei către Ministerul de Interne (se numise Departamentul sau Ministerul Dinlăuntru) prin care se cere suplimentarea fondurilor alocate ,,Poliției Secrete’’. La 4 noiembrie 1860 apare Legea de organizare a poliției.

Cu privire la reglementarea circulației, în vremea domniei lui Cuza, în anul 1861 la Prefectura Poliției Capitalei ia ființă ,,Serviciul Fiacrelor’’, după denumirea franceză (fiacre – birjă sau trăsură de piață), cu însărcinarea de a îndruma circulația în Capitală și a supraveghea birjele, caleștile muscalilor, cupeurile, șaretele, brașovencele, căruțele de povară ș.a. Serviciul era compus din cinci comisari, fiecare fiind ajutat de câte doi epistați (agenți). Acest Serviciu Rutier de atunci capătă mai târziu denumirea de ,,Biuroul de birji și servitori’’, condus de un comisar, având în subordine patru revizori și 8-10 agenți. ,,Preumblările’’ la șosea cresc și cu ele accidentele și pricinile de gâlceavă.

Existența Poliției Secrete este atestată documentar într-un raport al Departamentului Treburilor din Năuntru din Principatul Țării Românești trimis Vistieriei în 1853, unde se arată că ,,pentru cheltuielile Poliției Secrete din orașul Brăila este hotărâtă, prin lămurirea (decizia) din anul 1842 suma de lei trei mii pe fiecare an’’. Tot în 1853, șeful Poliției Capitalei raporta unele neajunsuri pe care le avea ,,Comisia Secretă’’ din subordinea sa, având neapărată nevoie de 2000 de galbeni pentru nevoile operative.

Mai târziu, într-un document al Ministerului de Interne din 14 ianuarie 1860, se preciza: ,,La 2 ianuarie 1860, Consiliul de Miniștri a hotărât acordarea de fonduri pentru angajarea unor agenți secreți, câte doi de fiecare prefectură, întru întrebuințarea iscodirii făcătorilor de rele’’. D.Grecianu, prefectul județului Prahova și șeful poliției din județ, raporta ministrului că a trecut la executarea ,,ordinului de a se înființa provizoriu doi agenți secreți, cu leafă de lei 200 pe lună, cu care să se poată face iscodirile cuvenite pentru descoperirea furtișagurilor ce adesea bântuie pe orășeni’’ (19 ianuarie 1860).

Agenții Poliției Secrete urmăreau obținerea de informații referitoare în principal la: amenințări la adresa Principatelor Române, defăimarea domnitorilor și a religiei ortodoxe, dar și a celorlalte culte recunoscute de stat, defăimarea onoarei monarhilor și a reprezentanților statelor străine acreditați, atacurile la moralitatea publică, instigarea la nesupunere, atacul asupra proprietății, procurarea de arme, hoții și tâlharii organizați în bande. În 1871, în județul Vlașca, cei zece agenți ai Poliției Secrete aveau insigne de serviciu. Dovadă a creșterii ponderii informațiilor este și cererea prefectului Poliției Capitalei, Mihai Marghiloman, de triplare a fondului trimestrial necesar Serviciului Poliției Secrete, care era de 500 de galbeni. Rezultatele nu au întârziat să apară, la 9 februarie 1861 agenții secreți din Prefectura Poliției Iași descoperind doi unguri care aveau asupra lor proclamații la revoltă, iar S.Voinescu, prefectul județului Prahova informa ministerul că ,,odată cu începerea Poliției Secrete, furtișagurile și tâlhăriile ce mai înainte se urmau, s-au curmat’’. A existat și reversul medaliei, în 1868 prefectului județului Bolgrad îi lipsea  mijloacele polițienești, întrucât reședința județului nu mai avea polițai și comisari, iar la Ploiești, la 23 martie 1871, în contextul mișcărilor antimonarhice, prefectul I.Negulescu socotea Poliția Orașului Ploiești ,,cu totul slabă’’ și de aceea organizase ,,o mică Poliție Secretă’’.

Să nu uităm că sediul Prefecturii Poliției Capitalei se afla la mică distanță de strada care a căpătat numele de Smârdan după Războiul de Independență, pe care, necăjită și uitată, se încăpățânează să reziste vitregiei vremurilor și nesimțirii edililor, clădirea în care bărbați cu conștiință națională, l-au ales domn la 24 ianuarie 1859, pe colonelul Cuza.

Din păcate, secretă sau nu, poliția nu a mai fost în măsură să-l apere pe domnitor la lovitura de stat din noaptea de 11/ 23 februarie 1866. Cu un prefect de poliție în etate de doar 35 de ani (Al.Beldiman), domnitorul unirii și autorul atâtor reforme înnoitoare, a ajuns în teleguța și apoi deținut în casa unui negustor liberal, Constantin Ciocârlan, care mai târziu avea să fie pus chiar prefect de poliție. Serviciile și trădarea se recompensează pe măsura josniciei.

Dacă în perioada de după cucerirea independenței, avem o succesiune de guverne liberale sau conservatoare, pentru poliție ea se caracterizează adeseori prin instabilitate, necinste, politizare, abuzuri și folosirea armatei regulate în represiune. Poliția română modernă se fondează cu începere din anul 1903 și asta i-o datorăm advocatului liberal Vasile Lascăr, care dă o lege de organizare ce prevedea: apolitism, stabilitate, pregătire, salarizare.