O nevoie interioară, o obligație morală și o promisiune făcută mă împinge să scriu despre viața Sfintei schimonahii Elisabeta, pustnica Giumalăului. Pentru aceasta voi pune pe hârtie experiența mea personală cu pustnica, mărturiile surorilor și fraților, dar și mărturiile părinților și a celor care au cunoscut-o pe maica pustiului. Părinte Ieronim să te rogi pentru mine să găsesc oamenii potriviți care să mărturisească despre maica Elisabeta, așa cum au înțeles și au perceput ei.

Iisus Hristos nu te poartă cu forța prin viață, dar îți scoate în cale, oameni, momente, mesaje, prin intermediul cărora te duce exact acolo unde trebuie să ajungi, în cazul meu în pustie. Nu există întâmplare, ci totul este planificat și la voia lui Dumnezeu. El scrie cele mai frumoase povești din cele mai grele încercări. Și schimonahia Elisabeta a fost trecută prin multe încercări. Sfinții sunt oameni ca noi, dar care și-au pus inima, sufletul și toată viața în palma lui Dumnezeu. La orice încercare, Sfânta Elisabeta își făcea cruce, spunea rugăciunea minții și mergea mai departe.

Iubirea sinceră, necondiționată și darnică a schimonahiei Elisabeta s-a vădit, totodată, în purtarea ei smerită, care nu căuta nimic pentru sine, ci pentru binele aproapelui. Ea a trăit într-o desăvârșită simplitate, într-un bordei, pe vârf de munte. Din sărăcia asumată, ea împărțea cu aproapele, cu cei cu care intra în contact. Privind viețuirea ei în lumina celor trei mari daruri care le-au împodobit, lucrarea neîncetată a rugăciunii, iubirea smerită și darnică față de aproapele și harisma facerii de minuni, descoperim cu bucurie cum, în diferite moduri, Dumnezeu a lucrat în sufletul acestei maici, ajungând prin osteneli ascetice la măsura sfințeniei.

Pustnica Elisabeta nu a renunțat niciodată la nădejdea mântuirii personale și la mântuirea aproapelui. De aceea, pe care om l-a întâlnit în calea, ea la luat și l-a purtat în spinare. Pe mulți i-a purtat pe brațe sau în spate până s-au pus pe picioarele lor. Nu i-a abandonat niciodată și adesea spunea: „Pocăiți-vă, pentru că cel mai mare păcat în zilele noastre este amânarea pocăinței, amânarea rugăciunii.” În scurta ei viață, pustnica Elisabeta a inspirat sute, mii de oameni să nu-și piardă nădejdea mântuirii. Ea a demonstrat că se poate, că sfințenia nu este ceva teoretic, ci cât se poate de practic, de real, că este greu, dar nu este imposibil. Ea ne-a reamintit că Iisus Hristos nu este în lucrurile din afară, ci este chiar înlăutrul ființei noastre.

Fetița Rodica, care în copilărie avea un singur vis, acela de a deveni sfântă, cea care mai târziu avea să devină schimonahia Elisabeta, a deprins rugăciunea în familia Lazăr din satul Benia, comuna Moldova-Sulița, dar și în momentele în care supraveghea cele două vaci ale familiei. Sfânta Cuvioasă Elisabeta, când avea cincisprezece ani, a mers în pelerinaj la sfintele mănăstiri din Moldova, primind sfatul și binecuvântarea Sfinților Cuvioși Părinți Paisie și Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria, de asemenea a părinților Ambrozie Dogaru de la aceeași mănăstire, dar și a părintelui Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol. Astfel, ea ajunge în cele din urmă, ca la șaisprezece ani să intre în cinul monahal și să viețuiască la Mănăstirea Pasărea de lângă București, sub directa îndrumarea a părintelui arhimandrit Macarie Ioniță.

Sfânta Cuvioasă Elisabeta, în pustie, a împlinit cu mare râvnă porunca apostolică a neîncetatei rugăciuni, rostind cu timp și fără timp rugăciunea lui Iisus. Sfânta Elisabeta citea Psaltirea în fiecare noapte, cunoștea pe de rost Paraclisul și Acatistul Maicii Domnului, iar mergând pe cărările pădurii, șoptea fără încetare Rugăciunea lui Iisus, iar pe noi ne îndemna să învățăm cât mai multe rugăciuni pe de rost pentru că vor veni vremuri grele, când cărțile de cult și de rugăciuni vor fi distruse. Chiar și în ultimul an al vieții, Sfânta Cuvioasă Elisabeta suferind cumplit din pricina cancerului ce îi recidivase, îi întâmpina pe creștini cu aceeași dragoste, ascunzând neputințele sale, dându-le sfaturi duhovnicești.

La Sfânta Cuvioasă Elisabeta încă din anii petrecuți în Munții Giumalău se vădea faptul că a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, animalele sălbatice se îmblânzeau în preajma ei, cerbii veneau să primească hrană din mâna ei, ursul primea miere de albine, iar păsărelele se așezau pe palma ei. Sfânta Cuvioasă Elisabeta a făcut minuni atât în viața ei pământească, cât și după mutarea la cereștile lăcașuri. Una dintre minuni este aceea că după plecarea la viața veșnică, prin lucrarea lui Dumnezeu am fost vindecat de cancer, de mielom multiplu.

Când mă gândesc astăzi la schimonahia Elisabeta, parcă îmi pare un vis, o poveste, o vedenie. Greu de priceput, greu de înțeles, greu de crezut cum lucrează Dumnezeu și cum se folosește de unii oameni în minunile Sale. Pentru că da, schimonahia Elisabeta este o lucrare a lui Dumnezeu. El mi-a descoperit-o mie pe pustnica Teodora, nu  pentru că ar fi în mine o înțelepciune mai mare decât la ceilalți oameni, ci ca să o facă cunoscută pe sfântă oamenilor, să se încredințeze de credința lor, să vadă autenticitatea sfințeniei, să facă cunoscut faptul că sfințenia se poate naște într-o casă simplă, într-o familie obișnuită, poate purta numele unui bărbat sau a unei femei obișnuite, se poate manifesta prin minuni și i se poate închina ființa cea mai iubită, dar și cel mai aprig dușman. Pustnica Elisabeta demonstrează, în mod real și practic, faptul că sfințenia este o realitate, că oricine poate pune mâna pe ea și că boala poate deveni „iubire a lui Dumnezeu” și că de la pustnicie la veșnicie nu este decât un pas.

Să ne rugăm Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Pasărea ca, împreună cu Maica Domnului și cu toți sfinții, să mijlocească înaintea Tatălui să ne dăruiască nouă și  tuturor creștinilor har, pace, înțelepciune și mântuire. Amin.

Har, pace și mântuire! Doamne, ajută!

Ștefan Popa