(Partea a II-a)

Pe 2 iulie 2023 am avut minunatul privilegiu de ai lua un interviu Părintelui pustnic Ieronim. Călugărul pustnic Ieronim pe numele său de mirean Ion Pătrulescu este o personalitate complexă, fost ofițer activ în cadrul Forțelor Terestre Române, fost profesor universitar doctor în cadrul Universității din București și la Universitatea de Vest din Timișoara, un erudit prin excelență și un monah iscusit. PARTEA I AICI.

PS -  În primele patru veacuri creștine, simbolul creștinismului a fost peștele. Imaginea peștelui apare pretutindeni: în picturile murale, pe sarcofage, în inscripțiile funerare, pe diferite obiecte. Creștinii purtau la gât peștișori din metal, din piatră sau din sidef, pe care figura inscripția: „Fie mântuirea Ta!” sau „Mântuiește!”. Însuși, Domnul Iisus Hristos acordă o importanță deosebită acestor animale vertebrate, unice în felul lor, care nu au sistem nervos, care nu cunosc durerea și nici suferința. Importanța atât de mare pe care o are peștele în textul Atunci când s-a adresat unor pescari, Mântuitorul a recurs de asemenea, la niște imagini care le erau familiare și pe înțeles; chemându-i la apostolat, El îi numea „pescari de oameni” (Matei 4, 19; Marcu 1, 17). El asemăna Împărăția Cerurilor cu un năvod plin cu tot soiul de pești (Matei 7, 9-11; 13, 47-48; Luca 5, 10). Părinte, de ce totuși, creștinii au ales ca simbol peștele?

PI: -În primele secole creștine, de teama persecutorilor, adepții lui Iisus Hristos foloseau diferite simboluri pentru a se recunoaște sau pentru a demonstra credința lor în Evanghelia cea nouă. Dintre aceste simboluri, cel mai folosit era peștele. Totodată, este bine să amintim că creștinismul devine religie tolerată abia după edictul de la Milano din anul 313. Diferiți împărați romani au rămas în istorie ca mari persecutori ai creștinilor. De teama acestora, credincioșii foloseau diferite semne sau simboluri care să dovedească apartenența lor la Biserica lui Iisus Hristos. Referiri la pește regăsim în scrierile Noului Testament. Chiar Iisus Hristos îi cheamă pe apostolii săi să fie „pescari de oameni”. Tot Mântuitorul oferă doi pești pentru a hrăni o mulțime de peste 5.000 de persoane. El asemăna Împărăția Cerurilor cu un năvod plin cu tot soiul de pești. Imaginea peștelui este folosită și pentru a explica multitudinea bunătăților cerești. În perioada persecuțiilor, secolele I-IV, numele lui Iisus Hristos era reprezentat sub chip de miel, păstor, pește, ca semn de recunoaștere a creștinilor între ei.

În limba greacă ἰχθύς, ὁ — ihtis, înseamnă pește, fiind format din inițialele numelui lui Iisus Hristos ιχ — IH = Fiul lui Dumnezeu. θέος — teos = Dumnezeu și υἱός — iios = fiu; numele de Mântuitor σωτήρ, ὁ — sotir). De asemenea, semnul peștelui prezentat din profil se numește „peștele lui Iisus”, fiind un alt semn al grecescului ΙΧΘΥΣ:

Iota (I) este prima literă de la Iēsous , adică ” Iisus „

Chi (X) este prima literă de Hristos, care se traduce prin „uns”

Theta (TH) este prima literă de Theou , grecescul pentru „Dumnezeu”

Ypsilon (Y) este prima litera a cuvântului Yios , grecescul pentru „Fiul”

Sigma (e) este prima literă de la cuvântul Soter, care înseamnă „Salvator”

PS: -Copil fiind, de numai opt ani, am asistat la moartea și înmormântarea bunicului meu și îmi puneam tot felul de întrebări legate de moartea omului: de ce moare omul? Ce se întâmplă, după ce moare omul? Și multe altele... Am încercat să găsesc niște răspunsuri la cei apropiați. Mama și bunica îmi spuneau: „Mergi la joacă cu copii! Ești prea mic să știi aceste lucruri...”. Apoi, am citit prin cărți, am întrebat preoți și am întreprins timide cercetări în această direcție, ca în final să descopăr că moartea este singura certitudine a omului, că viața este o pregătire pentru moarte (la filozofii greci din antichitate), și că gândul la moarte este cea mai înaltă filozofie a existenței umane. Părinte, există viață după moarte?

PI: -Da, bineînțeles că există. Nu în felul în care o știm noi, deja, ci sub o altă formă pe care Dumnezeu nu ne-a descoperit-o încă. Moartea nu este decât o trecere de la o stare de existență la o altă stare de existență pe care noi, oamenii nu o cunoaștem, decât după moarte.

PS: -Practic, de ce noi trebuie să murim?

PI: -Pentru că numai așa vor afla bucuria cea mare a întâlnirii, față către față, cu Domnul Vieții, Iisus Hristos. Numai prin moarte, omul poate ajunge în împărăția cerurilor. Moartea este singura certitudine a omului. Moartea nu este un fenomen, ci o pregătire a omului pentru ceea ce urmează. Noi, creștinii ortodocși, cunoaștem că sufletul omului nu moare, ci se transformă dintr-un mod de existență în altul, știut numai de Dumnezeu. Moartea este relativă, e o punte de trecere dintr-o stare în alta. Noi credem în învierea morților și în propria noastră înviere.

PS: -Mergi tu creștine, asemenea înțeleptului Solomon, care a privit sub soare și și-a propus să cucerească totul: știință, frumusețe, divertisment, bogăție, iar când a ajuns în vârf a exclamat „Nu e nimic! Deșertăciune și goană de vânt!”. Iată, de ce este bine să-ți iei ca prieten moartea, pentru că ea te va umple de înțelepciune. Dacă vei trăi după sfatul ei în toată viața ta, mulți oameni se vor minuna de petrecerea ta îmbunătățită și toți vor întreba ca și marele Isaia: „Cine a fost sfetnicul lui?”. Moartea este o eliberare din această lume materială și o apropiere de Dumnezeu. Părinte, de ce, totuși Dumnezeu ascunde de noi clipa morții?

PI: -Este și rămâne o mare taină a lui Dumnezeu, clipa morții omului. Dumnezeu consideră că omul nu trebuie să cunoască clipa morții, pentru că el cunoaște firea omului, știe că este slabă și neputincioasă și că lumea ar intra într-o stare de continuă disperare. În locul morții era lumină. „Cât e de bine și cât e de simplu”, murmură Ivan Ilici înainte de a-și da sufletul.

PS: -Există oameni care, de-a lungul vieții lor, trec prin anumite situații limită inexplicabile, nedorite, surprinzătoare și care le marchează, pur și simplu existența. Aceste experiențe psihologice profunde cu caracter mistic se întâmplă la oameni aflați în apropierea morții sau în situații limită de durere fizică și emoțională intensă. Este vorba de așa-numitele experiențe din apropierea morții. Oamenii care trec prin astfel de experiențe spun, adeseori că văd o lumină strălucitoare, trecerea printr-un tunel, au sentimentul acela cum că ar fi ajuns într-o altă „realitate”, că părăsesc propriul corp sau că se reîntâlnesc cu rudele decedate. Părinte, ce părere aveți despre aceste experiențe unice din viața unor oameni?

PI: -Prin aceste experiențe, Dumnezeu ne trimite anumite semne și mesaje pe care nu oricine le poate tâlcui, ci numai celor cu o viață trăită în duh și în adevăr, după poruncile divine. Am întâlnit persoane care au povestit despre anumite rude sau prieteni care au trecut printr-o cumpănă a morții sau chiar au avut moarte clinică 3-7 zile, după care au revenit și au povestit ce și-au mai adus aminte...

PS: -Eu, personal am încredințarea existenței unor astfel de experiențe prin viața proprie. Mărturisesc sincer că mi s-a întâmplat să am o astfel de experiență la Marea Neagră. Îmi place foarte mult înotul, am preluat „microbul” de la tatăl meu care în tinerețe a fost campion național la înot. Ca atare, atunci când ajung la Marea Neagră mă răsfăț cu înotul... Într-o vară am mers înotând în mare mai mult de un Km în larg, am uitat, pur și simplu de mine și m-am trezit în mijlocul mării... La început, când am realizat, am intrat în panică, dar mi-am revenit imediat, am trecut pe plutirea apei să mă gândesc ce am de făcut... și am luat-o înapoi, dar la un moment dat am simțit că sunt epuizat, că nu mai pot înainta și m-am dus la fund, câteva secunde, simțind o stare de pace, de bucurie... trăiam o altă realitate, moment în care am simțit o mână că m-a luat și m-a scos la suprafață... pluteam pur și simplu deasupra apei. Mi-am revenit și am luat-o înapoi, cu greu am ajuns la mal. Când am ajuns la mal eram la un km de locul unde era soția pe plajă. Soția m-a întrebat: „Unde ai fost că la un moment dat nu te-am mai văzut... intrasem în panică... trecuse deja două ore?” Nu am știut ce să îi spun, am ținut în mine această experiență. Părinte, sfinția voastră ați trăit o astfel de experiență?

PI: - Nu am avut, dar am tot auzit tot felul de povești de genul acesta. Nu mare mi-a fost mirarea, când am aflat că chiar oameni de pe strada mea de la țară au fost în iad și în Rai...

PS: - În acest sens, vă mai fac o mărturisire legată de pustnica Teodora de pe vârful Giumalău. Devenise o prietenă a familiei și venea pe la noi o dată la câteva luni. În vara unui an a venit la noi și ce să vezi, a doua zi când ne-am trezit, maica era „moartă”. Stătea în pat cu fața în sus, cu ochii închiși, dar respira. Am strigat-o pe nume, am pus mâna pe mâini, pe picioare, părea înțepenită. Ne-am speriat... pentru că maica Teodora nu avea niciun fel de act la ea. O întreb pe soția: „Ce facem?” și a dat din umeri. „Hai să chemăm medicul de familie”, am spus eu. A venit medicul de familie s-a uitat la ea a încercat să o consulte să îi i-a pulsul și la final ne-a zis: „Nu știu ce să zic, nu am mai întâlnit așa ceva, dar nu este moartă... Ea trăiește... se află într-o stare pe care nu pot să o explic..., dar este vie”. Am stat așa trei zile și trei nopți..., ne-am rugat și am așteptat să vedem ce se întâmplă... A patra zi, dimineață ne-am bucurat: maica și-a revenit din acea stare, dar ia luat câteva minute ca să iasă din starea de înțepenire. Nu a băut, nu a mâncat, nu s-a ridicat din pat trei zile și trei nopți. Când și-a revenit a spus: „Ce stați și vă uitați la mine, dați-mi ceva să mănânc pentru că îmi este foame, cerându-și totodată iertare pentru neputința ei”. Altă dată, am fost la bordeiul ei de pe vârful Giumalău și ce să vezi, am găsit-o pe maica Teodora în aceeași stare în care fusese la noi acasă. Am stat o noapte și a doua zi am plecat, dar am lăsat-o pe maica în aceeași stare în care am găsit-o: întinsă pe un pat de scândură, înțepenită, dar respira, uneori cânta cântări psaltice. Părinte, ce avem noi aici, de fapt?

PI: -În acest caz este vorba de o răpire în duh a sufletului, practic sufletul iese din corp și pleacă unde este chemat și după o perioadă de timp se întoarce în corp, care poate fi, de asemenea de la 3 la 7 zile. Corpul nu este mort, intră într-o altă stare, „de piatră”, de înțepenire pur și simplu, nu se poate mișca. Nici medicii nu știu cum să definească această stare a corpului, decât să constate că nu este mort, doar atât. E o taină a lui Dumnezeu, prin care ne trimite semne că într-adevăr omul are suflet și că acesta este veșnic. Sufletul nu moare, ci pleacă la Dumnezeu de unde a și venit.

PS: -Ultimii zece ani ne-au arătat haosul care este în întreaga lume. Sirienii fug din țara lor. Românii își părăsesc țara. Emigranți de peste tot își caută un loc sub soare. Pandemia globală. Inundații în America. Incendii în Grecia. Cutremur mare în Turcia. Inundații în Italia și în România. Băncile din America dau faliment. În Ucraina este război. Părinte, care credeți că este cel mai sigur loc din Univers?

PI: -Unde poate fi mai sigur decât în împărăția lui Dumnezeu? De ce? Pentru că odată ce ai intrat în Împărăția Cerurilor ești în brațele Tatălui Ceresc, acolo unde este cea mai mare siguranță. Asemenea pruncului nou-născut care plânge până ajunge pentru prima dată în brațele mamei sale și acolo se liniștește pentru că știe că este în siguranță...

PS: -Concepția  tradițională a Europei despre moarte are două rădăcini: filosofia greacă și creștinismul. Simbolic ele se clădesc pe morțile  a două persoane, Socrate și Iisus, mai precis pe felul în care acestea sunt transmise de către două personaje care au rămas în istoria omenirii. Moartea este o evidență de fapt, o evidență naturală și familiară. Și totuși, de fiecare dată când întâlnim această evidență, ea ne pare la fel de șocantă! „Nu mai există teamă pentru că nu mai există moarte” sunt penultimele cuvinte ale lui Ivan Ilici. În locul morții era lumină. Părinte, ce ne puteți spune despre experiența creștină ortodoxă a morții?

PI: -Credința ortodoxă crede în învierea morților și în propria noastră înviere. Crede în viața de Apoi. Crede în existența sufletului și în veșnicia acestuia. Crede în Învierea Domnului Iisus Hristos și în mântuirea sufletului. Mai mult, păstrăm o amintire vie pentru cei plecați din această viață, prin pomenirile pe care le facem.

PS: -Am găsit în cartea Părintelui arhimandrit Vasilios „Inrarea în Împărăție” aceste cuvinte, care mi-au mângâiat sufletul: „Adevărata bucurie și adevărata mângâiere atât în Ortodoxie, cât și în monahismul ortodox vin toate prin moarte. Adevărata mângâiere nu este nimic altceva decât trecerea de la moarte la viață. [...] Fiindcă, în cele din urmă, în atâta osteneală, în atâta nevoință și priveghere, mergând adeseori dincolo de capacitatea de îndurare a firii omenești, se naște un vlăstar, al unei vieți noi și neveștejite, ce rodește însutit. Și atunci binecuvântezi toate durerile și suferințele. Jertfești toate lucrurile, fiindcă bucuria ce s-a arătat e o scânteiere a veacului viitor, care dă lumină și viață atât prezentului cât și viitorului. Ajungi astfel, să cauți, în mod spontan ceea ce e mai aspru, mai greu, mai sever și mai auster, spre a înainta în direcția adevăratei mângâieri care nu amăgește, spre lumina cea neînserată care îl face pe om în stare să iubească întreaga omenire și toate lucrurile". Părinte, ce reprezintă pentru un creștin ortodox gândul la moarte?

PI: -Așa cum arată Sf. Vasile cel Mare, cea mai înaltă înțelepciune a creștinului este să cugete de-a pururea la ceasul morții. Mergi tu, iubitorule de lume, de bogăție și de înfrumusețare, la mulțimea trupurilor morților și umblă printre ele și vei învăța inima ta, cea care înainte era iubitoare de lume că toate sunt deșertăciune. Ia-ți prieten și sfătuitor apropiat moartea și te vei umple de înțelepciune. Dacă vei trăi după sfatul ei în toată viața ta, mulți oameni se vor minuna de petrecerea ta îmbunătățită și toți vor întreba ca și marele proroc Isaia: cine a fost sfetnicul lui?

PS: -În multe tradiții populare, dar și în literatura religioasă se vorbește de un așa-zis înger al morții. Și că acesta ar fi un ajutor al lui Dumnezeu în ceea ce privește plecarea oamenilor la cele veșnice. El ar fi acela care primește numele de la Dumnezeu al persoanei care urmează să moară și are misiunea de a-l pregăti pentru plecarea din această lume. Părinte există un înger al morții?

PI: -Da. Cel puțin așa ne spun Sfinții Părinți că există un înger al morții care se află în subordinea directă a lui Dumnezeu și pe care îl trimite la fiecare în clipa morții...

PS: -La una dintre conferințele cu studenții de la Timișoara Ați afirmat faptul că noi creștinii ne aflăm în fața unui război total, în care, practic suntem loviți din toate direcțiile și cu tot arsenalul de arme de care dispune cel rău, adică diavolul. Părinte, ce vă determină să spuneți că ne aflăm într-un război total?

PI: -Da... Ce ar putea fi? Strategiile politicii mondiale sataniste: globalismul, corectitudinea politică, progresismul plăcerilor, ecumenismul, atacarea Bisericii Ortodoxe din toate direcțiile, scoaterea religiei din școli, închiderea Bisericilor în UE etc.

Părinte, care ar fi armele pe care să le folosim noi în acest război total?

PI: -Bineînțeles că nu ne putem lupta cu armele noastre pentru că nu avem nicio șansă. Se impune să ne luptăm cu armele părinților noștri. Desigur, este vorba de armele duhovnicești pe care le foloseau Sfinții Părinți: pocăință sinceră, mărturisire, împărtășanie deasă, post, rugăciune, studiul biblic, strângem rândurile în jurul bisericii, formarea de grupuri mici și comunități de comuniune duhovnicească, duhovnic etc.

PS: -În perioada străveche, zeii antici, în special cei de sorginte grecească, dar nu numai, au fost foarte mult slăviți. Grecii antici au destinat fiecărui lucru câte un zeu; au existat zeul binelui, zeul răului, zeul focului, zeul soarelui, zeul iubirii, zeul războiului. Apar treptat date despre zeități ca Zeus, Hera, Poseidon, Demeter, Atena, Ares, Hermes, Dyonisos.  Ei au inventat un zeu căruia îi aduceau ofrande chiar și atunci când voiau să li se realizeze anumite interese și-l implorau prin intermediul preoților care s-au impus oamenilor, pretinzând că ei ar fi mijlocitori între oameni și presupușii zei. Și, ceea ce este și mai ciudat, preoții le-au inoculat oamenilor convingerea că zeii ar accepta să fie mituiți.

Religia grecilor antici era o religie fără dogme, fără un credo rigid și fără texte sacre. Acest fapt făcea ca preoților să nu li se ceară o pregătire teologică specială, așa cum se întâmpla în alte zone ale lumii antice. Practic, orice cetățean care se dovedea loial statului putea deveni preot, fie întâmplător, prin tragere la sorți, fie prin alegere. Cu timpul însă zeii au fost antropomorfizați, fiind înzestrați cu calități și defecte, cu virtuți și vicii umane. Astfel, zeii greci au fost umanizați, fapt care a fost criticat de unii poeți și filozofi. Xenofon, de exemplu, a criticat concepția  potrivit căreia zeii ar avea aspect uman, atribuindu-li-se aceleași greșeli, patimi și păcate ca cele ale oamenilor. Această atitudine critică s-a accentuat în veacurile următoare, între critici numărându-se Pericle, Fidias, Platon, Anaxagora si Protagoras. Ultimilor doi amintiți, filozofi atenieni, li s-au intentat chiar procese de impietate, iar Socrate a fost silit sa se sinucidă, fiind acuzat că nu crede în zeii recunoscuți de stat. În ultima perioadă de timp, se încearcă o propovăduire a reîntoarcerii zeilor în religie. Părinte, care este concepția creștinismului despre zei și de către cine și de ce se dorește readucerea acestora pe tărâmul religiei?

PI: - În momentul de față, există o luptă directă și pe față a unor forțe oculte și sataniste (gruparea Noua Ordine Mondială, gruparea masoneriei, gruparea ecumenistă, gruparea globalistă, gruparea globalistă, gruparea progresistă etc.), care urmăresc distrugerea creștinismului, distrugerea a tot ceea ce românesc, anihilarea liderilor patrioți și naționaliști, nimicirea familiei ca celulă de bază a societății, închiderea bisericilor, pierderea suveranității și a identității românilor, distrugerea tradițiilor românești autentice, pe care le avem de la moșii și strămoșii noștri... Puțina moralitate care se menținea în viețile oamenilor de la sate este spulberată de tăvălugul democrației neo-marxiste, iar la orașe nici nu se mai pune problema moralității. Dacă la țară oamenii se cunoșteau între ei și mai exista un pic de rușine  de „gura satului”, la oraș puteai să te ascunzi sub orice viciu pentru că nu te știa nimeni. Oamenii vor să se întoarcă la zei pentru că zeii sunt personificări ale răului și, ei nu fac altceva decât să îi îndemne pe oameni la practicarea viciilor. Să o amintim aici numai pe Afrodita, zeița iubirii și a pasiunii care a avut copii cu mai mulți zei... Ea este cea care sub diferite măști îi îndeamnă pe bărbați și femei să păcătuiască, vine inclusiv la Elena și la Paris din Troia. Pentru mai multe amănunte recomand citirea celor două opere grecești „Odiseea”  și „Iliada”.

PS: - Trebuie să vă mărturisesc că sunt unul dintre fanii dumneavoastră, vă ascult cu mare drag și am audiat toate înregistrările cu dumneavoastră pe YouTube și că de fiecare dată rămân încântat de frumoasele și adevăratele cuvinte rostite și uimit de acuratețea și înțelepciunea tainelor duhovnicești, a mărturisirilor sincere personale și nu numai, dar și durerea sufletească de pierdere a multor valori și principii tradiționale românești. Părinte, ce se întâmplă cu spiritul românesc autentic de odinioară?

PI: -În momentul de față, în România avem sate cu 2-3 locuitori, dar și sate fără niciun viețuitor. Din păcate, lipsa locurilor de muncă, plecarea multor români în „pribegie” în țări străine, viața mai ușoară dar plină de vicii de la oraș au golit satele de oameni. Viața și tradiția satului de odinioară e pe cale de dispariție. Nimic nu mai este din ceea ce a fost și nu va mai fi. A fost destul de rău în vremea comuniștilor, dar acum e și mai rău. Păi ia să vedem numai în partea politică dacă privim vom constata cu ușurință că oamenii, în comunism știau că votul e un fals, iar acum oamenii chiar cred că votează și chiar cred că ei schimbă ceva, dar e numai un vis, realitatea e alta, politicienii și cei din afară fac ce vor ei... Ar exista o salvare, dacă tinerii ar înțelege drama socială prin care trec și și-ar lua fiecare o căsuță la sat cu ceva teren agricol unde să-și cultive ei produsele necesare pentru traiul zilnic, pentru că ceea ce se găsesc pe rafturile mall-urilor sunt „mizerii chimicale” numite alimente... Refacerea gospodăriilor țărănești la sate, ar putea fi o soluție salvatoare și, bineînțeles, mila lui Dumnezeu.

PS: -Creștinismul trece printr-o perioadă a istoriei destul de grea, în special în Europa. Au fost închise mai multe biserici și procesul continuă. Numai într-un singur oraș din Italia au fost închise 500 de biserici. Unele au fost transformate în baruri, restaurante, altele au fost transformate în teatre și săli de evenimente. Este posibil ca această tragedie să fie urmarea schismei creștinismului din anul 1054, când frații catolici au plecat de acasă, asemenea fiului risipitor, iar noi, ortodocșii îi așteptăm să se întoarcă din nou acasă. Se întâmplă toate acestea pentru că Biserica Catolică a pierdut din puterea Duhului Sfânt și s-a transformat, cu timpul, doar într-un ritual, formă fără fond. Așa s-a ajuns la ruperea a peste 20 mii de culte din catolicism. Părinte, ce se va întâmpla cu Biserica Ortodoxă?

PI: - Nu sunt eu în măsură să dau soluții. Biserica Ortodoxă va face ce va hotărî patriarhul, episcopii, Sfântul Sinod. Ceea ce pot eu să spun este că trebuie să ne pregătim pentru vremuri grele în ceea ce privește creștinismul. Creștinii care se roagă în duh și adevăr să se adune în jurul episcopilor și preoților cu har, purtători de Hristos și să formeze comunități creștine și chiar grupuri creștine cu mai multe familii, care să țină rânduiala bisericii. Să strângem rândurile cât putem și să ținem aproape de preot, aproape de biserică.

PS: -Mântuitorul Iisus Hristos a adus în lume Vestea cea Bună, Evanghelia Sa, și a dorit să fie propovăduită la toată făptura, așa cum ne mărturisesc toți cei patru sfinți Evangheliști (Matei 28, 19; Marcu 16, 15; Luca 24, 47; Ioan 15, 16). Simțim cu toții că trăim vremuri grele în care mărturisirea lui Hristos se cere făcută prin faptă, iar nu prin vorbă, prin statornicia în credință și nu prin dezbinare, prin pocăință și mărturisire, iar nu prin justificări și motivații. Părinte, ce înseamnă să fi mărturisitor într-o astfel de lume?

PI: - Cea mai bună mărturisire a credinței creștine o poți face prin viața personală trăită în Hristos: să mergi la biserică la slujbe cât mai des posibil, să te mărturisești și să te împărtășești cât mai des, să ai duhovnic, să faci fapte bune etc. Vor veni și la noi vremurile, ca în toată Europa să se închidă bisericile, să interzică să mergi la biserică, să ai icoane, să-ți faci cruce, va veni prigoana creștinilor... Așa că mergeți la biserică și vă rugați acum cât se mai poate... Mărturisiți credința și prin cuvânt, dar și prin scris, cât încă se mai poate... Așa cum am mai spus să ținem aproape de preot, aproape de biserică și va avea Dumnezeu milă de noi.

PS: -De-a lungul istoriei creștinismului, au fost mai mulți filosofi, psihologi, oameni de știință care au acuzat religia creștină de o anumită slăbiciune (întoarce și celălalt obraz), prea îngăduitoare, prea împăciuitoare, o doctrină fără sabie. Iisus Hristos dă răspunsuri la aceste provocări prin cuvintele: „Ai încredere în Mine, Eu sunt Adevărul, urmează-mi Mie și Eu vă voi da putere pentru a face minuni mult mai mari decât cei de la începuturi, decât Apostolii Mei, în vremurile de pe urmă. Părinte, trăim aceste vremuri, care vor fi aceste minuni?

PI: -În vreme de prigoană, vor fi binecuvântați de Dumnezeu cei care vor avea răbdare până la sfârșit, așa cum ne spune și Sfânta Scriptură. Să avem încredere că nimic nu se întâmplă fără știrea lui Dumnezeu. „Am primit pe cele bune și nu vom primi pe cele rele”, ne spune Iov. Să ne ținem de credință, de biserică , să avem răbdare până la sfârșit că Dumnezeu ne va ajuta. Cum? Numai El știe cum și în ce fel va fi ajutorul... Noi, bineînțeles că nu mai putem face nevoințele Sfinților Părinți, Dumnezeu ne cere răbdare în credință și un foarte mic canon de rugăciune, după putința fiecăruia. Nevoințele nu vor fi mari, dar chiar și în aceste condiții vor fi creștin care vor face minuni mai mari decât au făcut-o sfinții din vechime. Este nevie de ceea ce ne spunea și Părintele arhimandrit Ilie Cleopa: Răbdare! Răbdare! Răbdare!

PS: - Sunteți un erudit, un om înțelept, un dascăl cu vocație iubit și apreciat de studenții dumneavoastră și, nu numai. În principiu, se știe că elevii sau studenții trebuie să se pregătească temeinic pentru cele 2-3 sesiuni de examen, în timp ce profesorul trebuie să se pregătească, zilnic, pentru fiecare lecție prezentată. Având în vedere experiența universitară, cum găsiți învățământul religios din România, după 33 de ani de așa-zisa libertate?

PI: -Este foarte bine că mai avem încă educație religioasă în școli, chiar dacă aceasta nu întotdeauna se ridică la așteptările noastre. Mai sunt profesori și chiar și preoți care predau religia în școli și care fac greșeli uneori. Și aici pun accentul tot pe exemplul personal, adică profesorul de religie să fie primul care merge la slujbele bisericii, care are duhovnic, care se mărturisește, se împărtășește și ține aproape de biserică. Nu poți, de pildă să fii profesor de religie și să nu mergi la biserică, să fii fumător, să fii alcoolic sau alte vicii și să mergi la catedră... Apoi, copiii învață foarte bine din exemplul personal al părinților. Unui copil nu este nevoie să îi spui să se roage, ci doar să te pui tu și soția ta în genunchi la rugăciune. Această imagine frumoasă va rămâne întipărită în mintea copilului pentru toată viața.

PS: -Părinte ați avut curajul să lăsați scaunul de la catedra universitară, un loc râvnit de mulți oameni și ați îmbrăcat haina monahală. Mai mult, greutățile și ispitele vieții de anahoret, nu au reușit să vă împiedice de a merge pe calea isihiei, nevoindu-vă singur cu Dumnezeu în bordeiul ciobanilor de pe malul lacului Oașa. Vă rugăm să ne împărtășiți câte ceva din viața de pustnic. Părinte, ce sunt ispitele?

PI: -Ispita este gândul care vine de la diavol. Iată ce ne spune Sfântul Efrem Sirul în această privință: „După cum este firesc ca stâncile să fie lovite de valuri, tot astfel și omul negreșit va veni în atingere cu atacurile gândurilor”. Este foarte important să cunoaștem care sunt etapele procesului și cum funcționează acest mecanism de naștere și dezvoltare a păcatului. Bineînțeles că această problemă sensibilă a constituit preocuparea monahilor, în mod special a sihaștrilor. Ei au atribuit ispitei trei etape: atacul, consimțirea și robia. Atacul constituie prima etapă a procesului psihologic, momentul în care gândul viclean pătrunde în mintea omului și se aprinde beculețul intelectului, al rațiunii care avertizează, mai întâi, că lucrul este detectabil, plăcut și mai apoi că este rău. E asemănat cu o simplă bătaie în ușă. Atâta timp cât omul nu deschide, el nu este răspunzător, aceasta fiind starea normală a lucrurilor.

Consimțirea este în momentul în care omul a deschis ușa, gândul rău al păcatului nu îi mai este străin. De acum urmează conceperea planului comun al gândurilor noastre și ale celui rău pentru realizarea faptei. Acum se recomandă închiderea simțurilor și întărirea minții, deoarece consimțământul pune pecetea pe săvârșirea păcatului. De o importanță deosebită este și îndemnul Sfântului Ioan Hrisostom, prin care ne spune că gândurile păcătoase nu trebuie să le exprimăm, ci, grabnic să le înecăm în tăcere. Numai așa, cugetele cele viclene slăbesc și se topesc ca de foame și dispar repede. Robia este gândul rău care a început cu o simplă bătaie în ușă, cu un atac, a înaintat prin deschiderea ușii, la o consimțire și, în cele din urmă, se lasă biruit prin săvârșirea păcatului. Din acest moment, omul nu mai este stăpân pe simțurile și gândurile sale, nu mai are libertate, devenind rob al păcatului. Noi, oamenii, nu putem împiedica gândurile să nu vină, însă putem să nu le primim. Iată, bunăoară, dacă nu putem împiedica păsările să zboare pe deasupra noastră, putem să le împiedicăm să-și facă cuiburi pe capetele noastre.

PS: -Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos, iar icoanele ortodoxe nu sunt idoli. De ceva timp, se tot vehiculează ideea că orice cult, orice confesiune sau adunare religioasă, spirituală ori magică s-ar constitui în biserică. Nimic mai fals. De asemenea, cultele neoprotestante atacă în nenumărate rânduri Ortodoxia pentru faptul că s-ar închina la idoli, prin închinarea la sfintele icoane. Nu este decât o propagandă religioasă răutăcioasă, fără un conținut scripturistic temeinic. Cum spune filozoful, natura ideilor și a conceptelor este o stare reală, adică reflectă o statură inteligibilă a lumii sau dimpotrivă sunt simple convenții, construcții ale rațiunii umane. Noi, creștinii ortodocși găsim o analogie făcută în prezența lui Dumnezeu, în numele Său și în prezența lui Hristos în Euharistie. Tot așa găsim o legătură tainică între icoană și Hristos, între icoană și sfânt, indiferent de starea celui care o privește sau de atitudinea de pioșenie și de venerare. Părinte, care este atitudinea dumneavoastră în această privință?

PI: -Sinodul al VII-lea ecumenic a stabilit ca regulă de bază pentru creștinii din toată lumea închinarea la icoane, refuzul oamenilor de a face acest gest fiind considerat un păcat. Oricât de comentată ar fi importanța sfintelor icoane, teologii susțin că într-adevăr aceste reprezentări artistice ale sfinților, Mântuitorului sau Macii Domnului au rolul de a forma atitudinea creștinilor față de Dumnezeu, în sensul apropierii acestora de Împărăția Cerurilor. Temeiul de facto al cinstirii sfintelor icoane îl reprezintă întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă Dumnezeu a îngăduit să fie văzut de om, cu chip de om înseamnă că a îngăduit să fie cinstit și ca chip. Acesta este practic temeiul esențial al cinstirii sfintelor icoane. Atunci când se închină sfintelor icoane, credincioșii nu cinstesc materialul din care acestea sunt confecționate, ci reprezentarea sfinților din ele. „Învățatul Paul Evdochimov definește icoana ca fiind o fereastră spre infinit. Ne deschide o perspectivă plastică asupra Împărăției lui Dumnezeu. Ceea ce este cuvântul Evangheliei pentru auz, este icoana pentru simțul ochilor”. De pildă, eu am în față icoana Învierii Domnului Iisus Hristos și mă închin. Păi eu nu mă închin materialului din care este făcută icoana, ci îmi aduc aminte de cel mai mare eveniment al lumii, Învierea Domnului.

PS: -De două mii de ani și până în zilele noastre și nădăjduim ca și de aici-încolo, Biserica Ortodoxă să prăznuiască Sfintele Paști la aceeași dată stabilită de Sfinții Părinți la Sinodul Ecumenic din anul 325, de la Niceea. Regulile sunt clare, Pascalia să se țină după 14 Nissan, prima duminică după luna plină sau după Echinocțiul de primăvară, 21 martie. Nu putem răstigni și învia pe Hristos înainte de Paștele evreiesc. Printre cei 318 Sfinți Părinți de la Sinodul Ecumenic de la Niceea s-au numărat și Sfântul Spiridon, Sfântul Nicolae, Sfântul Atanasie, Petru și Alexandru al Alexandriei și alți sfinți, oameni cu viață sfântă, făcători de minuni, Cu trăire în duh și adevăr, oameni plăcuți lui Dumnezeu. Totul s-a înfăptuit în unanimitatea sinodului, iar la final s-a pecetluit cu aceste cuvinte: „Părutu-sa Duhului Sfânt și nouă!”. Și iată că de atunci și până astăzi, Biserica Ortodoxă a avut harisme, a avut Duh Sfânt, a avut sfinți, a avut sfinte moaște, a avut sfânta lumină, a avut har, a avut semne și minuni, aceasta fiind o mărturie veridică a faptului că această Pascalie stabilită de Sfinții Părinți este în acord cu voia lui Dumnezeu. Părinte, ce părere aveți despre propunerea unor intelectuali de schimbare a datei Pascaliei în calendarul ortodox?

PI: -S-a discutat mult subiectul acesta de către mass-media, nu vreau să-l dezvolt... Ecumenismul lucrează prin oameni. Părerea mea este că persoanele care au făcut acest lucru nu sunt decât niște unelte ale globalismului, ecumenismului, progresismului.

PS: -Trăim vremuri apocaliptice sau nu? Ce se întâmplă cu omenirea? Care mai este menirea omului pe pământ și în univers? Societatea modernă consideră omul o ființă umană limitată, poticnită, incapabilă să facă față progresului inteligenței artificiale. Așa că noul tip de societate care se întrezărește la orizont, ne propune înlocuirea lui omului spiritual cu un om-robot inteligență artificială, un hibrid supus nanotehnologiei, dar și mai rău, un om fără repere divine, iar pe Dumnezeu îl înlocuiesc cu Satana. Prin aceasta se încearcă ignorarea sau chiar abandonarea legilor divine, care stau la temelia lumii și a universului. Părinte, ce fel de lume va fi aceasta?

PI: -Păcatul acesta este vechi, de la Adam și Eva, care ce au dorit așa de mult: să fie la fel de puternici ca și Dumnezeu. De-a lungul istoriei omenirii au mai fost astfel de vremuri în care omul, în mândria lui s-a crezut mai presus de Dumnezeu. Revoluția Franceză ce a adus, scoaterea lui Dumnezeu din viața oamenilor. Acum, UE dorește același lucru, scoaterea lui Dumnezeu din viața oamenilor și înființarea unei religii universale, care să-aibă stăpân pe Satan. Nu Dumnezeu va aduce sfârșitul acestei lumi, ci omul. IA nu poate fi om pentru că îi lipsește sufletul... La final, vom fi noi, fiii lui Dumnezeu, si ceilalți, poporul modernității, in așteptarea Apocalipsei.

PS: -Adevărul și minciuna, o problemă foarte veche a omenirii. Odată cu apariția omului pe pământ s-a ivit atât adevărul cât și minciuna. Aceste trăsături antagonice ale ființei umane, uneori pot fi chiar complementare. Cu trecerea timpului, minciuna a ajuns să acopere o sferă largă din spațiul adevărului și astăzi, din păcate, asistăm la înlocuirea, la propriu a adevărului cu minciuna, iar cei mai mulți oameni nu mai știu ce să creadă. Se merge pe o manipulare a maselor ceea ce produce multă îngrijorare pentru omul obișnuit. Pe de altă parte, capacitatea de a putea trăi adevărul este cea mai mare bogăție a omului. Părinte, cum mai putem deosebi, astăzi adevărul de minciună?

PI: -Prin discernământ duhovnicesc. De aceea trebuie să avem o viață duhovnicească trăită autentic, în duh și în adevăr. Cum să afli adevărul dacă tu nu trăiești în adevăr? Aceasta presupune să nu mai privim toată ziua la televizor, să ne încărcăm cu trăirile lor negative, injectate cu tot felul de minciuni. Ne uităm, eventual la 1-2 emisiuni care ne zidește. Încercăm să ne încărcăm, zilnic bateriile cu rugăciune și cu toate energiile pozitive, să gândim pozitiv, să frecventăm grupuri de oameni cu energie pozitivă, să facem fapte bune, să ținem aproape de biserică și să stăm departe de orice este rău.