În Duminica a V-a după Paști, fiind numită și Duminica Samarinencei, Biserica Ortodoxă face pomenirea femeii samarinence. Cine este această anonimă contemporană cu Mântuitorul, ca din sutele de mii de contemporane anonime, să fie amintită în Evanghelie?

Ca să înțelegem de ce, trebuie să ne ducem puțin înapoi, în atmosfera întâmplării care a făcut-o să ajungă în istorie, și prin istorie până la noi. Era o săteancă dintr-un ținut al Țării Sfinte, socotit blestemat și spurcat de către evrei. Se numea Samaria. Era o femeie oarecare din partea locului. Samaria era și este și azi o provincie situată în mijlocul Țării Sfinte, între provincia de nord, Galileea, unde este Nazaretul, și provincia de sud, Iudeea, unde sunt Betleemul și Ierusalimul.

Mântuitorul o întâlnește pe această femeie la fântâna lui Iacob și i s-a adresat cu cuvintele: "Dă-mi să beau". Femeia a fost foarte contrariată. Nu i se mai întâmplase așa ceva. El nu respectase rânduielile tradiționale. Ea îl înfruntă: „Cum tu, care ești iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt samarineancă?După un dialog aprins de flacăra duhului, într-un final  Iisus îi spune: „Dumnezeu este duh, și cei ce se închină Lui, se cuvine să se închine cu duhul și cu adevărul".

Cea mai mare nevoie a omului s-a dovedit a fi aceasta: de a comunica cu celălalt, de a iubi și a fi iubit.  Mai comunică oamenii în zilele noastre? Da, încă foarte mult, dar paradoxal interacționează foarte puțin sau deloc. S-a întrerupt firul întâlnirilor și poveștilor de altădată. Din păcate, astăzi, mulți oameni aleargă neîncetat după valorile materiale neglijând partea spirituală. Iubirea înseamnă și o mare suferință pentru cel pe care îl iubești, de aceea, sunt unii care fug, pur și simplu de iubire, pentru a nu suferi. Suferința aduce lacrimi care pot fi lacrimi de pocăință, lacrimi de întristare, lacrimi de bucurie. Sufletul îndrăgostit e blând, smerit și plin de răbdare. Acolo unde este iubire domnește pacea și înțelegerea. Dacă dragoste nu este nimic nu e, iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt. Iată, de ce momentele vieții în care trăiești cu adevărat sunt acelea în care faci lucrurile în spiritul iubirii. Numai acel om care este capabil de iubire este doritor de fapte bune, de fapte eroice până la sacrificiu suprem. De fapt, a iubi înseamnă a trăi viața celuilalt. Putința de a trăi noi înșine în sufletul altuia este singura și adevărata valoare omenească. Cea mai mare binecuvântare pentru un om, în această viață este aceea ca o altă persoană să-l poarte în gând, în suflet, în rugăciune toată viața, chiar și dincolo, în veșnicie.

Creștinul autentic se deosebește de ceilalți prin atitudine, gesturi, comportament, dar și prin modul cum își îndeplinește misiunea sa zilnică, fie că este la locul de muncă, în familie sau societate. Prin vorbele sale dă dovadă de înțelepciune, prin faptele sale, prin lucrurile de calitate pe care le face la locul de muncă, prin harul care-l răspândește în jurul său, el face dovada faptului că tot ce face și spune este îmbrăcat în haina înțelepciunii, pentru că toate le dedică lui Dumnezeu. Omul priceput la toate este omul lui Dumnezeu.

Închinarea în adevăr se referă la răstignirea patimilor trupești, adică să lepezi și să sacrifici poftele cele iraționale, să te răstignești pe tine însuți. Iată ce ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur referitor la aceasta: „Dacă cele mai înainte erau tip (prefigurare), tăierea împrejur, arderile de tot, sacrificiile, acum nu va mai fi așa, ci totul va fi în adevăr. Căci nu trupul trebuie tăiat împrejur, ci gândurile cele rele ...”. Inchinarea în duh și adevăr este un dar al lui Dumnezeu care i se dă celui care face voia Sa.

Omul credincios care are smerenie și pocăință, care își plânge păcatele în fiecare zi, care moare și înviază zilnic, care știe să se bucure de lucrurile cele mici și fără importanță, care se consideră sub toată zidirea lui Dumnezeu, care are o măsură în toate lucrurile, unul ca acesta se cunoaște pe sine și a ajuns la maturitatea duhovnicească deplină. Practic, în sens duhovnicesc, aceasta înseamnă să te cunoști pe tine însuți și să ai o închinare în duh și adevăr.