Dumnezeu te încearcă pentru că te iubește. El te vrea autentic. El vrea ca tu să crești duhovnicește, să devii un ucenic adevărat, să devii rob al adevărului. Dacă aruncăm o privire în viața prorocului Ilie, vom observa urcușuri, dar și coborâșuri în relația lui cu Dumnezeu.

Prorocul Ilie a avut parte de mari miracole în viața lui și, cu toate acestea, el a avut momente de cădere, momente de descurajare. Ilie a dovedit pe muntele Carmel că nu este un proroc al vorbelor, ci unul al faptelor, prorocul care coboară foc din cer. Cu toate acestea, prorocul Ilie era trist și dezamăgit, iar atunci când Dumnezeu îl întreabă: „Ce faci aici , Ilie?”, el îi răspunde supărat de moarte: „Îmi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul că nu sunt eu mai bun decât părinții mei!" (III Regi 19, 4). De două ori îl întreabă Dumnezeu pe prorocul Ilie: „Ce faci aici, Ilie?” și el îi dă același răspuns.

Există cineva care are încredere în tine, orice păcat sau orice nelegiuire ai face și acela este Dumnezeu. El îi spune prorocului Ilie că mai are multe misiuni pentru el: să ungă doi regi și să-l pună pe Elisei proroc în locul lui. Nu apucă decât să-l ungă proroc pe Elisei în locul lui, pentru că Dumnezeu îi pregătește o altfel de surpriză, o altfel de răsplată, aceea de a-l lua la cer într-un car de foc. Ce răsplată uluitoare a primit prorocul Ilie, ca dovadă a faptului că Dumnezeu este acela care are ultimul cuvânt. Așadar, când sunteți în momente de descurajare a vieții, nu vă panicați pentru că există cineva care nu și-a pierdut încrederea în voi, chiar dacă sunteți păcătoși, chiar dacă ați gafat, chiar dacă ați pierdut totul și acela este Dumnezeu, care are încă misiuni pentru voi.

De ce oamenii se descurajează așa de tare, încât să-și dorească moartea? Pentru că uităm cine suntem și al Cui suntem. Ilie nu se descurajează pe Carmel. Acolo e în vârf. Coborâse foc din cer, poporul strigase: „Domnul este Dumnezeu!" Proorocii lui Baal fuseseră rușinați. Ai zice că după o asemenea biruință, Ilie ar trebui să zboare. Și totuși, la doar o zi după minune, o singură amenințare a Izabelei - o femeie păcătoasă, o regină desfrânată - îl face să fugă în pustie. O zi. Atât i-a trebuit. Asta este prima pricină a descurajării: oboseala după biruință. Diavolul nu te atacă de obicei când ești jos, ci când ești sus și ești obosit. Ilie era epuizat trupește și sufletește. Nu mâncase, alergase zeci de kilometri. Când trupul cade, cade și sufletul. De aceea, Dumnezeu nu-i ține mai întâi o predică lui Ilie. Ce face? Îl lasă să doarmă. Îi trimite un înger cu o turtă coaptă pe pietre și un urcior cu apă. „Scoală și mănâncă". De două ori. Dumnezeu știe că uneori descurajarea ta nu e o dramă teologică, e pur și simplu oboseală. Și are nevoie de odihnă, de pâine, de apă.

A doua pricină: singurătatea închipuită. „Am rămas numai eu singur", îi spune Ilie lui Dumnezeu. Și asta îl doboară mai tare decât Izabela. Când omul crede că duce singur lupta, că nimeni nu-l mai înțelege, că a rămas singurul drept într-o lume strâmbă, atunci moartea pare o eliberare. Dar răspunsul lui Dumnezeu este cutremurător: „Mi-am păstrat în Israel șapte mii de bărbați care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal." Ilie nu era singur. Doar credea că e singur. Așa și noi. În ceasul cel mai negru, când credem că toți ne-au părăsit, Dumnezeu își are oștirea Lui ascunsă pe care noi nu o vedem.

Și a treia pricină, cea mai adâncă: dezamăgirea de sine. „Nu sunt eu mai bun decât părinții mei!" Iată strigătul lui Ilie. Nu mai zice „Izabela e rea", zice „eu nu sunt bun". Omul nu se descurajează pentru că lumea e rea - știa asta. Se descurajează când descoperă că nici el nu e cum credea că este. Că e fricos, că e slab, că fuge. Căderea noastră interioară doare mai tare decât orice prigoană exterioară.

Și tocmai aici intervine taina cea mare: Dumnezeu are ultimul cuvânt. Când Ilie își dorește moartea, Dumnezeu îi pregătește înălțarea. Când Ilie zice „gata, nu mai pot", Dumnezeu îi zice „abia acum începi". Când Ilie crede că totul s-a sfârșit sub un ienupăr în pustie, Dumnezeu îl cheamă pe muntele Horeb, nu în vânt, nu în cutremur, nu în foc, ci în „adierea de vânt lin". În șoapta blândă.

Important să înțelegem acest lucru, anume că Dumnezeu nu te ceartă când ești descurajat. Nu te pune la colț. Te întreabă ca pe un prieten: „Ce faci aici, Ilie?" De două ori. Îți dă voie să spui tot ce ai pe suflet, chiar dacă e supărare, chiar dacă e necredință. El nu se sperie de sinceritatea ta. Oamenii își doresc moartea pentru că ei cred că povestea lor s-a terminat. Ei pun punct acolo unde Dumnezeu pune virgulă. Ei cred că ultimul lor eșec este ultimul cuvânt. Dar nu este.

Ultimul cuvânt nu este al Izabelei care te amenință. Nu este al păcatului tău care te acuză. Nu este al oboselii care te doboară. Ultimul cuvânt este al lui Dumnezeu, care vine la tine în pustia ta și îți spune: „Mai am misiuni pentru tine."

Ție, celui care citești acum și poate te regăsești sub ienupărul tău, descurajat, Dumnezeu nu-ți ia viața cum ceri tu. El îți dă o viață nouă. Nu-ți dă ce ceri - moartea - ci îți dă ce ai nevoie: odihnă, pâine, un prieten ca Elisei, și la urmă, un car de foc.

Nu te panica. Carul de foc vine.

Har, pace și multe misiuni de la Domnul!

Doamne, ajută!

Ștefan Popa