Haosul lumii, haosul Europei ia pus pe mulți oameni pe gânduri. În ce lume trăim? Produce haosul și schimbă lumea, dar nu în bine, în cel mai mare rău, urâciunea pustiirii. Ce se întâmplă în Iran? Ce se întâmplă în Ucraina? Ce se întâmplă în Spania? Dar în România? Autoritățile spaniole au declarat stare de urgență națională din cauza valului extrem de caniculă și a focarului de incendii scăpate de sub control. Peste 50.000 de migranți au pătruns în ultimele zile în exclava spaniolă Ceuta de pe coasta Africii, trecând frontiera sau înotând pe mare.

Haos în lume, dezastru în România. Da, România a scăpat la limită de retrogradarea la categoria „junk”. La 1 august 2026, agenția de rating Fitch Ratings a decis să mențină ratingul suveran al României la „BBB-” cu perspectivă negativă, evitând astfel intrarea într-o criză majoră de finanțare externă. Am avut noroc prin mituire, sportul național al românilor sau s-a activat mila lui Dumnezeu, făcând o minune. România nu este guvernată.

Prin aducerea de zeci și sute de migranți din țările africane, Uniunea Europeană urmărește strategia unei populații europene în care omul să nu mai știe cine este de unde se trage, care îi sunt rădăcinile. Nu ar fi mai bine ca fiecare să rămână în țara lui și să contribuie cu ce poate la bunăstarea țării. Uniunea Europeană nu asigură nici securitatea persoanei și nici fericirea omului, prin continuarea politicilor progresiste și neomarxiste.

Proiectul actual al Uniunii Europene nu mai este despre pace și prosperitate, așa cum ni s-a promis la început. Este despre ștergere. Despre crearea unui om nou, dezrădăcinat, fără trecut, fără neam, fără credință, fără memorie. Un om care să nu mai știe răspunsul la întrebarea fundamentală: Cine sunt eu? Dacă nu știi cine ești și de unde vii, vei accepta orice ți se spune că trebuie să devii. Vei fi forță de muncă ieftină, vei fi consumator obedient, vei fi votant manipulabil. Dar nu vei mai fi om liber.

Să spui că fiecare popor ar trebui să își construiască bunăstarea acasă, în țara lui, a devenit aproape un delict de opinie. De ce este rău să vrei ca africanul să își facă bine în Africa, cu bogățiile Africii, și românul în România, cu bogățiile României? De ce soluția progresistă este întotdeauna dezrădăcinarea? De ce fericirea trebuie să însemne părăsirea vetrei tale?

Uniunea Europeană vorbește despre demnitate umană în tratate și directive, dar o calcă în picioare în realitate. Unde este demnitatea bătrânului care își numără pastilele la farmacie pentru că pensia nu-i ajunge după o viață de muncă? Unde este demnitatea tânărului român plecat să spele vase în Occident pentru că acasă nu i s-a oferit nicio șansă? Unde este securitatea femeii care se teme să mai meargă seara pe stradă în orașe care altădată erau modele de civilizație?

Am ajuns la contrastul suprem, la rușinea supremă. Reamintim, la Mărășești, în vara lui 1917, soldați flămânzi, în izmene rupte, cu picioarele goale prin noroiul tranșeelor, au oprit o armată imperială. Peste 21.000 de morți, răniți și dispăruți. Au murit strigând "Pe aici nu se trece!". Nu aveau nimic, dar aveau totul: știau cine sunt și ce apără. Pământul, crucea, familia.

Astăzi, la București, în Palatele cu marmură și aer condiționat, stau oameni sătui, cu costume de mii de euro, cu titluri de doctori și academicieni, cu șoferi și consilieri. Oameni care au totul, dar care nu mai au nimic din ce aveau acei soldați. Nu reușesc de luni de zile să lege un guvern stabil. Nu reușesc să apere o graniță economică, darămite una sufletească. Nu apără interesele românilor pentru că nu mai știu care sunt interesele românilor. Ei apără ratingul, tranșa, directivele, aplauzele de la Bruxelles.

Mai poate fi salvată identitatea națională și demnitatea umană? Da, dar nu prin miracole de la Fitch și nu prin mila celor care ne-au adus aici.

Salvarea începe prin întoarcerea la întrebarea de la care am plecat: În ce lume trăim și în ce lume vrem să trăim? Vrem să trăim într-o lume a haosului administrat sau într-o lume a ordinii firești? Vrem să fim o populație sau vrem să rămânem un popor?

Identitatea nu se salvează prin lozinci. Se salvează prin școală. Prin Biserică. Prin familie. Prin curajul de a spune că România este a românilor, așa cum Franța este a francezilor și Polonia a polonezilor. Nu din ură pentru alții, ci din dragoste pentru ai noștri.

Demnitatea nu se cerșește la porțile cancelariilor străine. Se câștigă prin muncă, prin dreptate și prin adevăr. Soldații de la Mărășești ne-au lăsat o țară. Întrebarea este dacă noi vom avea curajul să le lăsăm copiilor noștri măcar amintirea ei.