Sfinții Părinți ne spun că Dumnezeu a creat lumea și tot ce este în ea, dar își continuă creația zi de zi și clipă de clipă, veghind asupra întregii creații veșnic. Dumnezeu creează locuri, oameni, întâlniri, comuniuni între oameni care nu s-au cunoscut niciodată prin Duhul Sfânt. Oamenii cu o viață duhovnicească îmbunătățită, cu o viață de sfințenie lasă în urma lor o dâră a harului divin. Mai mult, atunci când îi întâlnești te simți mic, te simți slab, te simți păcătos.

Într-o noapte de vară, a bătut la noi la ușă o astfel de persoană.

Am deschis ușa și ne-a izbit în față harul divin. Era maica Teodora (Sfânta Elisabeta), pe care am poftit-o în casă, am așezat-o la masă. Am mâncat, ne-am rugat, am plâns cu lacrimile bucuriei duhovnicești. În acea noapte, s-a întâmplat o minune în casa noastră. Fosta soție, Cherața, a avut un moment de meditație profundă și de căință, ca într-un film i s-a derulat în față viața ei plină de păcate, după care a izbucnit în plâns și a plâns preț de câteva minute în genunchi și cu capul în poala maicii Teodora. În acele momente, Cherața s-a născut din nou. S-a produs o schimbare totală în gândire, în vorbire, în acțiune, pentru că l-a văzut pe Iisus Hristos în maica Teodora. A cerut ajutor duhovnicesc maicii și ea a învățat-o primii pași pe calea duhovnicească.

Maica Teodora - viitoarea Sfântă Cuvioasă Elisabeta - nu a învățat-o cu cuvinte multe, pentru că sfinții nu predau lecții, ei transmit o stare, o stare a harului. I-a spus așa, cu glasul ei blând, ținându-i capul în poală cum ții un prunc: „De azi, nu mai alerga. Oprește-te."

Lumea ne-a învățat să alergăm după dreptate, după adevăr, după iubire. Maica i-a spus: „Oprește-te, Cherațo. Hristos nu se găsește alergând, ci oprindu-te. Întoarce-te în cămara inimii tale. Acolo te așteaptă El de când te-ai născut."

I-a pus în mână primul metanier și i-a spus: „Ia aminte la tine. Când vine gândul cel rău, când vine judecata, când vine mânia, tu zi doar atât: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” Nu te lupta cu gândul. Cheamă-L pe Hristos în locul gândului."

Aceasta este nașterea din nou. Nu o schimbare morală, ci o mutare a minții din cap în inimă.

În primul rând, a învățat-o plânsul celui de-al doilea botez. „Sfinții Părinți numesc pocăința al doilea botez, cu lacrimi", i-a zis. „Lacrimile tale din noaptea asta nu sunt de rușine. Sunt apa caldă cu care Duhul Sfânt te spală. Nu le opri. Nu ți le șterge. Lasă-le să curgă până când inima se face moale ca ceara."

A învățat-o să nu-și mai povestească păcatele oamenilor, ci numai duhovnicului. „Păcatul mărturisit la om se face bârfă. Păcatul mărturisit la Hristos, prin preot, se face cenușă. Du-te și te spovedește. Nu cu listă, ci cu inimă zdrobită. Spune-I Lui tot, ca unui doctor."

În al doilea rând, a învățat-o iertarea ca rupere a lanțului. Cherața purta în ea, ca noi toți, un pomelnic al celor care i-au greșit. Maica a întrebat-o: „Pe cine nu poți ierta?" Și Cherața a tăcut.

Atunci maica i-a spus: „Câtă vreme ții pe cineva legat în inima ta cu lanțul neiertării, tu ești legată împreună cu el. Iartă, ca să te dezlegi. Iertarea nu este că celălalt a avut dreptate. Iertarea este că tu vrei să fii liberă. De azi, în fiecare seară, pune-i pe toți laolaltă și zi: Pentru rugăciunile Maicii Domnului, iartă-i, Doamne, și mă iartă și pe mine."

În acea clipă, am înțeles și eu că nașterea din nou nu este un eveniment, ci o dezlegare.

Apoi, maica Teodora i-a dat o rânduială mică, cât să încapă într-o palmă. Nu a încărcat-o cu nevoințe. Știa că sufletul nou-născut nu poate mânca hrană tare. I-a zis doar: „De azi vei face așa: Dimineața, cum deschizi ochii, să faci semnul Sfintei Cruci pe pernă și să zici: Slavă Ție, Doamne, că m-ai mai lăsat o zi. La prânz, oricât de tulbure e ziua, oprește-te un minut și zi: Maica Domnului, nu mă lăsa. Seara, înainte de somn, pune genunchiul jos, chiar și pentru un minut. Mulțumește pentru trei lucruri din ziua aceea. Chiar și pentru necaz. Și duminica să nu lipsești de la Sfânta Liturghie. Nu pentru că e poruncă, ci pentru că acolo, în Potir, este Izvorul care te ține nou-născută."

Pe soția mea o chema Cherața Sarafu, fata unei familii macedonene din satul Sinoe, comuna Mihai Viteazu, județul Constanța.

Tatăl ei, Sarafu Dima a fost șapte ani în temnițele comuniste, pentru credința creștină și alte acuzații impuse de regim prin martori mincinoși.

Ea avea trei ani când a plecat la închisoare. Când s-a întors de la închisoare, primul om pe care l-a întâlnit în sat a fost ea, avea zece ani și a întrebat-o dacă cunoaște familia Sarafu. Ea nu l-a recunoscut pe tatăl ei și l-a dus acasă. Atunci a suferit un șoc și era mâhnită și furioasă pe Biserică, pentru că ea credea că Biserica l-a băgat pe tatăl ei la închisoare. Din acest motiv nu a fost o femeie foarte credincioasă.

După ce ne-am căsătorit, am aprins candela în casă și ea a luat candela și a aruncat-o afară, zicând: „Ștefan, te rog, fără farmece la noi în casă.” Atunci ea credea că prin candelă se face farmece. De aceea, m-am rugat pentru ea și peste zeci de ani, Dumnezeu a trimis-o pe maica Teodora, care a născut-o din nou.

Cherața a fost nepoata unui mare taumaturg al Bisericii Ortodoxe, arhimandritul Elefterie Mihai, fostul duhovnic al Schitului Agapia Veche și ctitorul Mănăstirii Dervent din Constanța, fiind din aceeași localitate dobrogeană, sat Sinoe, com. Mihai Viteazu.

De atunci, casa noastră nu mai era aceeași. Nu pentru că am devenit mai buni. Ci pentru că am văzut, o singură dată, cum arată un om în care locuiește Hristos. Și am înțeles vorba Părintelui Sofronie: „Un sfânt este un om care a făcut loc lui Dumnezeu în el."

Cherața nu a mai fost aceeași. A devenit cea nou-născută. O singură noapte și Cherața era înaintea mea cu toate, devenise duhovnicească. Și eu, privind-o, am învățat că minunea cea mare nu este că Dumnezeu creează lumi, ci că poate crea din nou un om, într-o singură noapte de vară, în genunchi, în poala unei maici.

Har, pace și naștere din nou de la Domnul!

Doamne, ajută! 

MAICĂ, AM PRIMIT HARUL DUHULUI SFÂNT ȘI ACUM CE FAC? 

Maica Teodora a plecat în zori. La fel de tainic cum a venit. Ne-a binecuvântat pragul, ne-a îmbrățișat și s-a topit în ceața dimineții de vară. Harul însă a rămas în casă, ca mirosul de tămâie după Liturghie.

Și atunci a început adevărata naștere. Pentru că una este să te naști într-o noapte de minune, când te ține cineva în brațe, și alta este să rămâi nou-născut a doua zi, când trebuie să speli vasele, să faci mâncare, să mergi la serviciu, să răspunzi la telefon, să ierți din nou pe cel care ieri te-a rănit.

A doua zi dimineață, Cherața s-a trezit și vechiul om bătea la ușă. Vechiul gând: „Ai plâns as-noapte degeaba, ai fost slabă." Vechiul cuvânt: o vorbă aspră care voia să iasă. Vechea obișnuință: să judece, să se îndreptățească.

Atunci a înțeles ce îi spusese maica la plecare, în șoaptă: „Cherațo, pruncul nou-născut, dacă nu e păzit, moare. Înfășoară-ți sufletul în trei scutece."

În primul rând, scutecul tăcerii. „De azi, vorbește mai puțin. De zece ori mai puțin. Cuvântul mult aduce păcatul înapoi. Când vrei să vorbești despre alții, taci. Când vrei să te aperi, taci. Și în tăcerea aceea, Hristos va vorbi în locul tău. Lumea se va mira că nu mai ești aceeași, dar nu va ști de ce." Și Cherața a început să tacă. Nu o tăcere posacă, ci o tăcere lucrătoare. Și în casă s-a făcut liniște pentru prima oară după ani de zile.

În al doilea rând, scutecul ascultării. „Du-te la duhovnic", îi spusese maica. „Nașterea din nou are nevoie de moașă. Nu poți crește singură. Găsește-ți un părinte care să-ți poarte neputințele până când vei putea merge." Nașterea din nou nu este independență duhovnicească, ci dependență sfântă de Biserică. De Taina Spovedaniei. De Potir.

În al treilea rând, scutecul răbdării necazului mic. Aici a fost lecția cea mai adâncă. Maica i-a spus: „Diavolul nu te va mai ispiti cu păcate mari. Știe că le-ai vărsat. Te va ispiti cu lucruri mici: o cafea vărsată, o vorbă a soțului tău care nu-ți place, o întârziere. Dacă cazi la cele mici, te întorci la cele mari. Dacă rabzi la cele mici, rămâi nou-născută." Și așa a rămas.

Nu a devenit sfântă într-o săptămână. Dar a devenit statornică. Când venea valul cel vechi, își punea metanierul în mână și șoptea rugăciunea. Când cădea, nu se mai justifica. Zicea: „Am căzut. Doamne, ridică-mă." Și se ridica mai repede decât înainte.

Și nu în ultimul rând, scutecul rugăciunii. Rugăciunea neîncetată, cum ne învață și Apostolul Pavel: „Rugați-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5, 17) Și astfel Cherața se ruga în stație, în autobuz, la serviciu, acasă, când găsea puțin timp se ruga, parcă era la întrecere cu cineva. 

Aceasta și datorită faptului că maica Teodora îi spusese: „Rugăciunea este maica tuturor virtuților. Rugăciunea este izvor nesecat pentru că din ea izvorăsc toate virtuțile creștinești: credința, nădejdea, dragostea, smerenia, milostenia, bunătatea, înțelepciunea, sfătuirea, priceperea etc. Rugăciunea este și un medicament, atât pentru suflet, cât și pentru trup. Rugăciunea este izvor de bucurie, dar este și o taină.”

Am înțeles atunci ce spun Sfinții Părinți: Dumnezeu creează lumea clipă de clipă, dar pe om îl creează din nou numai dacă omul vrea să fie păzit. Minunea dintr-o noapte este darul lui Dumnezeu. Paza de a doua zi este darul omului înapoi către Dumnezeu.

Cherața mea cea veche a murit în acea noapte de vară, în poala maicii Teodora. Cherața cea nouă se naște în fiecare dimineață, când își face cruce pe pernă și zice: „Slavă Ție, Doamne, că m-ai mai lăsat o zi să învăț să fiu a Ta.”

Citiți și: Sfânta Elisabeta: ”CHERAȚA, ÎNTR-O SĂPTĂMÂNĂ VEI PLECA LA DOMNUL!” - FOTO cu Maica și Cherața: