ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Atunci când vine urâciunea pustiirii neamului, când țara este vândută bucată cu bucată, când politicienii sunt trădători, când educația este disprețuită, când tinerii iau calea străinătății, când bătrânii și copiii sunt abandonați, iar Biserica Ortodoxă atacată permanent, nu-ți rămâne decât un singur lucru de făcut: „Nu e vremea de trăit, vremea-i de călugărit!”, așa cum gândea și marele poet național, Mihai Eminescu.

Asta-i vremea. Așa a procedat tânăra Rodica (Florica) Lazăr  de pe meleagurile bucovinene, comuna Moldova-Sulița, județul Suceava. La numai 16 ani intră ca soră la Mănăstirea Pasărea, județul Ilfov. Apoi, face o activitate misionară de trei ani la Sfântul Mormânt, iar la revenirea în țară, Părintele Arsenie Papacioc îi spune: „Du-te la pustie, Teodora! Dumnezeu este cu tine viteazo!”. Și maica Teodora pleacă în pustie, pe vârful Giumalău, unde își construiește, la început un bordei, iar mai apoi o bisericuță. Pentru lupta ei duhovnicească, pentru viața trăită în rugăciune și pustie, maica Teodora primește treapta de schimonahie cu numele de Elisabeta. Pleacă la Domnul din pustie cu rugăciunea la Dumnezeu și sufletul-n veșnicie, la numai 44 de ani. Mormântul ei este la Mănăstirea Pasărea, județul Ilfov.

Pustnica Elisabeta a fost o maică unică, cu o inimă plină de pace, plină de simplitate, de iubire, de bunătate, un om al bucuriei. Era un om al rugăciunii, dar și o femeie aprigă, puternică, frumoasă și războinică. Era veșnic o luptătoare. Nimic nu o putea opri din drumul spre mântuire. Viața ei nu a fost deloc ușoară, strecurându-se permanent printre stânci, printre copaci umbroși, printre animale sălbatice, bucurându-se de liniștea munților, adăpostul pădurilor, de cântecele păsărilor, de privirile gingașe ale căprioarelor, dar și luptându-se cu problemele de mediu: inundații, furtuni, zăpezi mari etc. Nu multă lume a ajuns să o cunoască, pentru că trăia retrasă în pustie, dar cine a ajuns să o cunoască o va păstra în suflet pentru veșnicie. Și, acesta este cel mai mare lucru care i se poate întâmpla unui om: ca o persoană să îl poarte în gând, în rugăciune și în suflet aici și-n veșnicie.

Pustnica Elisabeta a fost o pasăre liberă, frumoasă, cu o voce de privighetoare, cu o credință puternică, dar imposibil de prins. Pustnica Elisabeta a fost omul lui Dumnezeu.

Doamne, ajută!