Astăzi, când, din păcate, lumea este stăpânită de un duh al deșertăciunii și al pustiirii, fiind plină de răutate, dușmănie, urâciune, minciună, cruzime, conflicte și războaie, avem destule argumente să-i dăm dreptate maestrului Constantin Brâncuși, care toată viața a încercat să înțeleagă esența zborului, dar și ce ar mai putea salva această lume de la pieire. Lumea nu mai poate fi salvată cu sabia, nici cu pușca, nici cu tunul, nici cu racheta, lumea poate fi salvată prin spiritualitate, cultură, educație, artă. Așa precum poeții, sau sculptorii, și piloții sunt nădejdea înălțării omului pe verticală.

De fapt, ce pot vorbele să spună despre esența, măreția și frumusețea zborului? Când ajungi să îți întinzi aripile de „Pasăre Măiastră”, să-ți odihnești privirea ore nesfârșite pe „Coloana fără sfârșit”, să îți aduni gândurile la „Masa Tăcerii” și să-ți umezești buzele la „Poarta Sărutului”, când faci toate aceste lucruri, simți cum te ridici la cer și plutești printre nori, simți că zbori.  Asemenea pilotului care ajunge să cunoască și să se împrietenească cu cerul, să vorbească cu avionul și să-i mângâie aripile argintii, să se înmiresmeze cu parfumul frumuseții divine, să se hrănească din cumințenia cerului și să se prindă în horă cu norii care îl însoțesc, să bea din același potir cu Icar, să admire cu uimire panorama de vis a unei văi acoperită de un ocean verde și cea a munților încărcați de zăpadă.

Când simți și trăiești magia zborului, nici o glorie a pământului, nici cel mai bun prieten, nici cea mai mare iubire, nimic din toate aceste lucruri nu mai prezintă importanță pentru tine, în acele momente, căci trăiești clipele veșniciei. Nu de puține ori, omul cerului rămâne fără cuvinte la întrebarea: ce ai simțit și ce ai văzut acolo, sus...? Tăcere, tăcere, ... taină fără sfârșit.

În pilot, societatea modernă regăsește în cele din urmă vechiul pact teosofic care a compensat întotdeauna puterea prin asceză, plătind divinității cu moneda „fericirii” umane. Așa că pilotul este într-o situație care comportă în atât de mare măsură un aspect vocațional, încât ea însăși este prețul unor macerări prealabile, al unor demersuri inițiatice, menite să-l pună la încercare pe ucenic (trecerea prin camera de altitudine, prin cea de centrifugare etc.).

Talentul pentru zbor se slefuiește, dar nu se câștigă, poate cel mult sporește prin studiu; cu el te naști. Cât despre puterea de a îndura, ni se spune că, așa cum se petrec lucrurile în orice inițiere, ea nu este de ordin fizic: triumful asupra încercărilor prealabile este, la drept vorbind, rodul unui dar spiritual.

Piloții sunt dotați pentru zbor așa cum alții sunt chemațide Dumnezeu pentru a-i sluji. Așa precum poeții sunt nădejdea înălțării omului pe verticală, tot așa, piloții sunt zborul. Dar, deși au vocație și slujesc un ideal nobil al omenirii, din nefericire, fiii cerului trăiesc neobservați printre noi, fiii pământului. Zborul, rămâne totuși, o lacrimă pe obrazul universului.

Așadar, se pune întrebarea dacă un pilot mai poate trăi fără zbor. Greu de spus, greu de făcut. Pentru că zborul este un mod de raortare și de apropiere de divinitate. Pentru că zborul devine un mod de viață.

La mulți ani, pilotule, oriunre te-ai afla, în cer sau pe pământ!

Cer senin!