În fiecare an, la 20 iulie, aviația este în sărbătoare, îl prăznuiesc pe ocrotitorul lor spiritual, pe Marele Proroc Ilie Tezviteanul, înaintemergător al Domnului Iisus Hristos. Dar nu numai aviatorii, ci și energeticienii îl au ca patron spiritual pe Prorocul Ilie.

De-a lungul vieții mele, multă lume m-a întrebat ce legătură are teologia cu aviația, pentru că, la prima vedere, par două profesii antagonice. De aceea, am să încerc să dau un răspuns, prin această scriere, cu dorința de a aduce un licăr de lumină, în această viziune a celor două profesii speciale: preotul și pilotul. De la început, pot spune că cele două profesii speciale au de îndeplinit misiuni în slujba Cerului, dar cu mijloace și în condiții diferite. 

Nu oricine poate fi preot. Nu oricine poate fi pilot. Atât crucea preoției, cât și crucea zborului, sunt greu de purtat, pentru că amândoi trebuie să se împartă între pământ și cer, între profan și sfințenie: preotul trebuie să fie „înger în trup”, iar pilotul trebuie să fie „zeu în trup”.

Ambele profesii au parte de întâmplări și lucruri tainice, numai de ei știute și pe care trebuie să le poarte în sufletul lor toată viața, chiar și-n veșnicie. Astfel, pe mulți camarazi de armă i-am auzit că au avut câte o aterizare la limită, cu șanse mici din punct de vedere tehnic, dar reușesc să aterizeze, fără a înțelege cum s-a întâmplat, sau diferite alte încercări în timpul zborului, fie că a trecut la milimetru pe lângă un alt avion, fie că a văzut „ceva”, care ar putea fi „înger sau extraterestru”, dar nu știe sigur ce a fost etc. De cealaltă parte, pe mulți preoți i-am auzit spunând lucruri tainice, care se întâmplă în timpul Sfintei Liturghii, fie că deasupra sfintei mese din altar apare, din senin, o lumină puternică, sau un altul căruia i se descoperă „carne și sânge” în potirul cu împărtășania, fie că găsește obiectele de cult liturgice în alt loc în care le pusese chiar el etc.

Amândoi, au de îndeplinit două mari visuri ale omenirii: preotul, pe cel al Tatălui, de îndumnezeire al omului, pilotul, visul de aur al omenirii, acela de a zbura în înaltul cerului. Se știe că acest superb cuvânt „vis” cuprinde, laolaltă, toate formele de viață, toate năzuințele, toate viziunile omului și, nu numai, dar care se manifestă în mod diferit, de la o persoană la alta.

Aceasta înseamnă că cele două misiuni cerești primesc un ajutor divin inexplicabil și acesta nu poate venii decât de la îngeri. Pentru că așa cum există oameni pe pământ, tot așa există și îngeri în ceruri. Se și spune că viața de pe pământ nu este decât o oglindire a vieții din ceruri, dar la o scară mult mai mică. De pildă, nu se poate compara fericirea de pe pământ, cu fericirea din Ceruri. Sfântul Antonie cel Mare, ne atrage atenția în această privință: „Dacă s-ar aduna toată fericirea de pe pământ într-un singur loc, aceasta nu ar putea să atingă doar mărimea unui bob de grâu, față de imensitatea fericirii veșnice din Ceruri.”

Iată de ce cele două persoane sunt speciale și ar trebui să aibă o viață, fără prea multe griji, cumpătată, echilibrată, modestă, concentrată permanent pe îndeplinirea misiunilor cerești. Nu trebuie să se lege de bogăție, dar nici să aibă grijea zilei de mâine, ei având nevoie de ajutor în cele lumești, dar și de pace, liniște și concentrare pe misiunile lor, pentru că ei nu slujesc unui om anume, ci ambii îl slujesc pe Dumnezeu, în forme diferite: unul liturghisește, celălalt zboară în ceruri.

Liturghia este desprinsă din „coasta lui Hristos”, iar zborul este desprins din „coasta lui Icar.” Două profesii mărețe, care ar trebui apreciate, respectate, onorate, prețuite la adevărata lor valoare. De aceea, Dumnezeu a rânduit prin Cuvântul Său, ca fiecare creștin să  participe cu o „danie” către Biserică de 10% din venitul propriu, iar la pilot i se dau niște drepturi prin lege.

Nu pot să nu spun că noi românii, din păcate, nu mai știm să ne recunoaștem adevăratele valori și să le dăm cinstea și onoarea cuvenită, prin natura profesiilor nobile. Oamenii îi apreciază, elogiază și îi prețuiesc mai mult pe acești așa-ziși „politicieni”, niște persoane fără pregătire, fără competențe, unii dintre ei chiar pușcăriași, fără credință, fără bunici, fără Dumnezeu, dar care, prin mijlocirea așa-zisei „democrații”, ajung să ocupe demnități înalte în stat, pe care nu le merită.

Așadar, aceste rânduri ar putea fi și un îndemn la întoarcerea cu fața la adevăratele valori, să le prețuim mai mult și să le purtăm respectul și prețuirea cuvenită și, de ce nu, când întâlnim un astfel de oameni să ne scoatem pălăria, în fața lor și să le adresăm cuvintele potrivite: „Sărut dreapta, Părinte!” sau „Cer senin, aviatorule!”

Doamne, ajută!

La mulți ani, aviatorule, fie că ești în cer, fie că ești pe pământ! Cer senin!

Comandor (r) dr. Ștefan Popa