Mărturisesc faptul că deși m-am născut pe malul Mării Negre, am urcat pe munte, am viețuit pe munte, iubesc muntele și am încercat să înțeleg viața dură, dar și capcanele muntelui, dar nu am crezut că un munte poate schimba viața și destinul unui om. Muntele Athos aceasta face din anul 963, când Sfântul Atanasie pune bazele primei mănăstiri – Marea Lavră.

Tânăr fiind, la vârsta de 18 ani, la terminarea liceului, am ținut neapărat să-mi dau examenul maturității sus, pe munte. În acest scop, mi-am luat rucsacul pregătit cu cele necesare pentru a supraviețui o săptămână de zile pe munte. Am dispărut pur și simplu, șapte zile și șapte nopți în desișurile sihăstriei munților neamțului din jurul mănăstirii Sihăstria, cu binecuvântarea părintelui Paisie Olaru. La vremea aceea, în mănăstirea Sihăstria erau trei mari duhovnici: părintele Ilie Cleopa, părintele Paisie Olaru și părintele Varsanufie, iar stareț era părintele arhimandrit Victorin Oanele.

Cu chiu, cu vai, am supraviețuit o săptămână de zile pe vârf de munte, printre animale sălbatice, printre păsări și copaci bătrâni, care „vorbeau” despre tainele ascunse ale muntelui. Această experiență personală unică m-a ajutat să mă cunosc mai bine, mi-a dat mai mult curaj și încredere în sinele meu și a constituit un prim-pas pe calea maturității mele duhovnicești.

Dar, cele mai interesante experiențe le-am avut pe Vârful Giumalău, după ce am cunoscut-o pe pustnica Teodora (Florica Lazăr), care, în acea perioadă viețuia într-un bordei pustnicesc la cota 1000 m altitudine. De la ea am învățat multe din tainele muntelui, pentru că aproape la fiecare sfârșit de săptămână fugeam la munte.

Muntele m-a atras din prima, ca un magnet, dar nu am crezut că un simplu munte poate schimba așa de mult viața și destinul unui om. Până când am ajuns pe muntele cel sfânt – Muntele Athos. Când pleci din Athos, un ochi îți râde, iar celălalt îți plânge. De ce? Pentru că treci printr-o experiență personală unică și îți dai seama că viața poate fi trăită în profunzimile ei, dar cu sinceritate, cu simplitate, cu smerenie, cu disponibilitate, dar mai ales cu mai multă dragoste. Am cunoscut și gloria, adică cucerirea unui vârf de munte, dar am fost și în fundul prăpastiei, momentul acela când simți că totul în jurul tău se prăbușește. Și am luat-o ușor, pas cu pas, de la zero. Sunt momente grele când ajungi în cele două ipostaze și trebuie să ai mare grijă, pentru că mi-au rămas întipărite în memorie cuvintele apăsătoare spuse de regretatul mitropolit Bartolomeu Anania:  „când te găsești în fundul prăpastiei să nu disperi, iar, dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu amețești. Să știți că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să amețești când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiți de ea”.

Așadar, ce să spun, îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a purtat pașii prin aceste două adâncimi ale vieții, care mi-au adus pacea lăuntrică a sufletului și bucuria de a trăi mai profund și mai adevărat clipele vieții.

Slavă Ție, Dumnezeule!