De-a lungul istoriei omenirii, de la crearea lumii și până în prezent, Dumnezeu a chemat mai multe persoane pentru diferite misiuni speciale, de la oameni simpli până la împărați, prin diferite metode.

Primul chemat la misiune de către Dumnezeu a fost Avraam (care înseamnă Tatăl mulțimilor) prin cuvintele: „Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu. Și Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvântare”. (Facere 12, 1-2)

Când a fost chemat la lucrare de către Dumnezeu, Avraam avea 70 de ani. Moise a fost chemat de Dumnezeu la misiune printr-un înger la rugul aprins, strigându-l pe nume: „Moise! Moise! Și el a răspuns: Iată-mă, Doamne! Și Domnul a zis: Nu te apropia aici! Ci scoateți încălțămintea din picioare tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!”. (Ieșire 3, 1-6) Prorocul Ieremia a fost chemat de Dumnezeu prin cuvintele: „Înainte de a te zămisli în pântece, te-am cunoscut și înainte de a ieși din pântece, te-am sfințit și te-am rânduit proroc pentru popoare”. (Ieremia 1, 5)

Apoi, Andrei, Petru, Iacov, Ioan și Matei au fost chemați de Domnul la misiune prin cuvântul: „Urmează-Mi!” (Marcu 2, 14).

Pavel a fost chemat de Dumnezeu la misiune printr-o vedenie de la Iisus Hristos: „Dar pe când călătorea el și se apropia de Damasc, o lumină din cer ca de fulger, l-a învăluit deodată. Și, căzând la pământ a auzit un glas zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Iar el a zis: Cine ești, Doamne? Și Domnul a zis: Eu sunt Iisus pe care tu îl prigonești. Greu îți este să izbești cu piciorul în căpușă”. (Fapte 9 3-5)

Și mulți alți oameni a chemat Dumnezeu la misiune și cheamă și în zilele noastre. Printre cei chemați la misiune de către Dumnezeu se numără și monahii. Nu poți fi călugăr dacă nu ai o chemare de la Dumnezeu. De altfel, monahismul este harisma atotcuprinzătoare a Duhului Sfânt.

Dumnezeu ne cheamă pe toți la misiune prin cuvintele: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!” Iar Apostolul Pavel ne îndeamnă: „Cel ce se alipește de Domnul este un Duh cu El”.

Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gândești la consecințe. Dacă ești încredințat că-i de la Dumnezeu, este destul. Și aici începe taina duhovniciei și a ascultării. Ascultarea, nefiind o disciplină; ci o deschidere de inimă, până la urmă devine deschidere de inimă către Dumnezeu, când Dumnezeu face din tine ceea ce știe El. Și El știe cum să potrivească mădularele acestui trup care este omenirea, atâta timp cât suntem omenire până la un anumit punct, căci de acolo nu mai este omenire, devenim un singur om, precum și Dumnezeu în trei Persoane este un singur Dumnezeu.

Dar atâta timp cât suntem despărțiți, în sensul că unul poate alege calea asta și altul pe cealaltă, și unul poate lucra mai bine aici iar altul acolo, Dumnezeu ne împarte așa cum știe că fiecare se va împlini mai mult și că planul de mântuire al Său se va împlini întru-totul. Dumnezeu are un plan pentru fiecare din noi, Chemarea lui Dumnezeu se primește prin rugăciune. În clipa când simți această chemare, trebuie continuată rugăciunea până când devine clară, până când o confirmă într-un fel. Și putem să urmăm această cale pe care ne-o dezvăluie Dumnezeu, fără să ne mai gândim prea mult.

Dacă nu ți se confirmă în nici un fel, rămâi în lume, unde trăiești, împărtășești soarta aproapelui tău și încerci, pe cât posibil, să-ți faci și tu datoria, ca societatea să meargă mai departe. Deci în lume, în călătoria vieții tale, întâlnești alte suflete ca tine. Pe stradă, în troleibuz, la serviciu, la Biserică întâlnești oameni cu care comunici și de la care aștepți înțelegere, respect, prietenie, pe care uneori le primești, dar de cele mai multe ori, nu, asta depinde și de tine dar indiferent de relațiile ce se înfiripă, esențialul este omul acela.

În mănăstire se întâmplă altfel. Călugării se întâlnesc și își împărtășesc experiențele vieții lor, experiențe esențiale întrucât în monahism tot ce este esențial face parte din viața oricărui om și, mai specific, oricărui creștin botezat. Călugăria este rugăciune; rugăciunea începe întâi cu mine, orișicare ai fi tu acel mine. Călugărul nu este un individ când se roagă, este o persoană, adică în durerile și căutările lui trăiește esențial fiecare fiu și fiică a lui Adam. Și astfel rugăciunea merge mai departe, mai înflăcărată pentru aproapele care ești tu, un necunoscut ca individ pentru că în calitate de persoană nu ești necunoscut, pentru că în căutările, năzuințele, nădejdile, păcatele tale, dar și în dorința către mântuire, el, călugărul te cunoaște pe tine tu ești acela căci esențial sunteți aceeași fire.

Unii dintre monahi au o chemare specială către singurătate, liniște și rugăciune. Aceștia se numesc pustnici sau isihaști. Isihastul își predă și mintea și inima și toată ființa lui Hristos, chemând permanent numele Lui. Isihia este o stare specială a pustnicului, care stă în fața lui Dumnezeu, cu mintea în inimă și cheamă numele lui Hristos, fiind o prezență foarte activă înaintea lui Dumnezeu. Isihaștii se străduiesc să se alipească de numele lui Hristos, de respirația lor și acest lucru, încet-încet aduce cu sine energia necreată a lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu care îi curățește, îi luminează și îi sfințește. Aceasta ar trebui să fie esența întregii noastre vieți duhovnicești în Biserică. Dar isihasmul nu se referă numai la monahi, ci are în vedere pe toți credincioșii care se prezintă în fața lui Dumnezeu la Sfânta Liturghie. Totuși, premisa fundamentală a isihasmului este distincția dintre ființă și energie în Dumnezeu Treimic.

Călugărul poate trăi fie văzut, fie nevăzut. Viața de monah, esențial se deosebește de viața creștinului obișnuit mai ales a creștinului care poate conștientiza chemarea lui Dumnezeu. Sunt, în lume, creștini evlavioși, smeriți care duc o viață apropiată de cea monahală. Viața de monah este viața de rugăciune, de unire cu Dumnezeu și acesta este într-adevăr viața fiecărui creștin. De altfel, Sfântul Sofronie, fost stareț la o mănăstire ortodoxă din Occident, spunea: „Una este mântuirea omului, căci Dumnezeu a dat aceleași porunci și aceeași Evanghelie și Maicii Domnului și Sfinților și tuturor, până și mie, păcătosul”.

La mănăstire se cultivă retragerea din lume, singurătatea, ascultarea, tăcerea. Dar și în îmbulzeală și în învălmășeală se poate găsi mântuirea. Sfântul Siluan, una din figurile cele mai remarcabile ale spiritualității ortodoxe a veacului nostru, menționa pe Sfântul Ioan din Kronstadt, care deși a trăit în condiții de viață agitată, fiindcă îi iubea pe oameni, se ruga pentru ei și rămâne prin rugăciune, în gloată ca și monahul în tăcerea chiliei lui. În acest sens,, atât tăcerea cât și tumultul să se recunoască în dragoste, dar dragostea trebuie câștigată. Începutul iubirii poate fi acesta: dacă nu vrei să spui ca Sfinții Părinți: "Eu sunt cel mai păcătos", măcar să-ți dai seama că tot păcatul trăiește în tine. Și văzând acestea ne recunoaștem reciproc. Te cunosc mai mult decât crezi sau decât cred eu prin mine însumi. Atunci, în loc să-l judecăm pe aproapele, să-l miluim, că și Dumnezeu mă miluiește pe mine.

Aceia care aveți o apropiere de viața monahală, în primul rând, trebuie să înțelegeți monahismul nu după cărți și după reguli scrise în aceste cărți sau numai din ce aflați în trăirea Sfinților Părinți, ori a părinților din mănăstiri. Căutați să înțelegeți monahismul, ca de altfel toate celelalte în duh și adevăr, în esența lui. Cei care vreți să vă apropiați și să luați asupra voastră viața călugărească, cereți mereu lui Dumnezeu să vă deschidă această cale în toate sensurile. Și dacă prin Dumnezeu găsești chemarea și adeverirea acestei chemări și ești încredințat de la Dumnezeu în suflet, că ai găsit locul unde trebuie să te mântuiești, s-ar putea ca și cu ajutorul tău Dumnezeu să lucreze o înnoire a celor învechite prin păcat, în monahism sau alt loc al vieții mântuirii tale.

Iubirea creștină, prin care ne unim cu lumea întreagă, fără a ne cunoaște chiar, vine din ascultare. De altfel, toate virtuțile creștine nu le putem înțelege decât prin căutarea către aceste două porunci ale Domnului: „Să iubești pe Dumnezeu și pe aproapele, ca pe tine însuți”. Ascultarea, despre care Sfântul Sofronie spunea că: "Este singura diferență esențială" dintre viața călugărească și viața în lume, nu este numai o disciplină necesară, ci este o stare a inimii, în care omul iubirii pune, în primul rând, pe duhovnicul lui, pe starețul lui, prin care, primește viața călugărească pe care a dorit-o atât de mult.

Așadar, iubindu-l pe acela și încredințându-se lui cu plăcere, face așa cum îi zice, se lasă în voia lui, cu conștiința că el, ca ucenic, nu cunoaște nimic. Ne golim de tot ce am primit până atunci și ce pune duhovnicul în noi, ce pune starețul, ce învățăm în mănăstire, acesta este începutul vieții. Într-un fel, ne-am născut atunci când am venit la mănăstire. Ne naștem din nou duhovnicește pentru o nouă viață. Ascultarea, deci, este mai mult decât orice, o stare a inimii, un început al dragostei, în care te dăruiești, te încredințezi. Iată, bunăoară că ascultarea în mănăstire este caracteristica esențială a vieții călugărești. De ce? Pentru că în lumea în care suntem este greu să faci ascultare la toți. Astfel, în slujba tunderii călugărilor i se cere celui care este făcut monah ascultare către stareț, către duhovnic, dar și către toată comunitatea. Ascultarea nu este deci o disciplină, că așa trebuie să meargă lucrurile, ea izvorăște din iubire și din dorința mântuirii personale.

Hristos ne spune: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima!”. (Matei 11, 29) Mântuitorul a reușit să se smerească pe sine și să se coboare în adâncurile iadului pentru a lumina și cele mai de jos ale pământului. Astfel, El deschide drumul spre cer pentru orice om, pentru orice trup, pentru orice suflet și acesta este un lucru minunat, care face loc nașterii în om a iubirii pentru Dumnezeu. Aceasta o face și monahul, care se coboară în fundul iadului până îl va întâlni pe Hristos, care-L va ridica deasupra tuturor. Atunci, călugărul devine lumină și purtător al lumii întregi, asemenea lui Hristos. De aceea, frecvent la întrebarea: Ce este monahul se răspunde: „Rugător pentru lumea întreagă”. Cum devine călugărul rugător pentru lumea întreagă? Numai atunci când va merge pe urmele lui Hristos, până la cele mai de jos ale pământului, considerându-se cel mai mic și cel mai păcătos dintre toți, dând întâietate și unei furnici. Așa după cum spune și Sfântul Siluan: „Țineți mintea în iad și nu deznădăjdui!„ Cel mai important lucru este pacea inimii. Ori, această stare a inimii nu o poți avea ușor în lume, unde tot mereu trebuie să te aperi. Poate mai puțin la sate dar în schimb la orașe, și mai ales la metropole, omul este gata să te omoare, să treacă peste cadavrul tău, numai săși atingă scopurile sau mai știu eu ce. Acolo cum să te deschizi omului? Te poți deschide numai lăuntric, dar nu poți să te arăți. Nu poți să te smerești înaintea lui.

De aceea duhovnicia trebuie înțeleasă și făcută așa: te duci la duhovnic cu un gând ori să te spovedești, ori să întrebi ceva duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ci numai ce este important din punct de vedere duhovnicesc. Ceri Domnului: „Doamne, spune-mi ce trebuie să fac în viața mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i părintelui meu duhovnic cuvânt pentru mântuirea mea!". Și faceți aceasta în duhul Părinților din Pateric care se duceau la un bătrân și cereau un cuvânt de mântuire. Cercetați duhovnicul, mai ales pentru rugăciune, pentru binecuvântare și primul cuvânt care vine de la dânsul să-l luați ca de la Dumnezeu și să nu pregetați la îndeplinirea acestuia.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!

Doamne ajută!

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews