Tot mai mulți oameni se întreabă dacă în zilele noastre, mai este posibilă mântuirea sufletului? Dacă scopul vieții creștine mai este dobândirea Sfântului Duh? Dacă omenirea mai are în vedere respectarea poruncilor dumnezeiești? Și ce ar trebui să facă un om pentru mântuirea sufletului?

Zilele acestea m-am întâlnit cu un părinte duhovnicesc, drag mie, pe care, printre altele l-am întrebat: „Ne mântuim, Preacucernice Părinte?”. Și el mi-a răspuns: „Greu, frate, greu... Domnul Iisus Hristos și Maica Domnului să ne ajute. Prin vrednicia noastră, categoric nu. Dar, prin mila lui Dumnezeu, unii dintre noi se vor mântui. Frate știu că te rogi, dar nu este suficient... Mântuirea ta stă în mărturisirea de credință și în milostenie. Fă fapte bune și te vei mântui. Crede în Domnul Iisus Hristos și te vei mântui... Dumnezeu să te binecuvânteze! Amin”.

Pe de o parte, Dumnezeu nu ne cere mult pentru mântuirea sufletului. Ne cer puțin. Dar, problema e alta: facem noi oare acel puțin care ni-l cere Dumnezeu? Nu. Nimic nu este gratis în această lume. Totul se plătește, aici și acum, nu în lumea de dincolo... După faptă și răsplată. Iubim noi pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată inima și din toată puterea noastră, așa cum ne cere porunca divină? Iubim noi pe aproapele nostru așa cum cere porunca? Ușor de spus, greu de făcut. Caută mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga... Să luăm aminte, chiar și în al doisprezecelea ceas, la cuvintele profetice ale prorocului Isaia: „Când ridicați mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, și când înmulțiți rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălați-vă, curățiți-vă! Nu mai faceți rău înaintea ochilor Mei. Încetați odată! Învățați să faceți binele, căutați dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă!” (Isaia 2, 15-17).

Pe de altă parte, Evanghelia lui Hristos ne îndeamnă la meditarea profundă și la revenirea în fire sau revenirea în sine a omului, adică o întoarcere de la sine la Dumnezeu. Aceasta presupune întărirea în gândul că Dumnezeu este de față. Oriunde ai fi, orice ai face, să îți dai seama că ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu s-a întărit deasupra inimii tale și o pătrunde. Această așezare sufletească vine în noi de la sine după împăcarea gândurilor și curățirea inimii... „Fericiri cei curați cu inima, zice Domnul, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Dar nu numai în vedere, nu numai în starea „rece” înaintea lui Dumnezeu, constă esența acestei stări. Aceasta e numai „anticamera” ca atare, înseamnă să năzuim cu inima către Dumnezeu, uitând de tot ce este în noi și în jurul nostru, să fim răpiți la El. Sfinții Părinți numesc aceasta „uimire”, adică ieșire din perioada obișnuită a vieții și cufundare în Dumnezeu, pe grecește ekstasis.

Apoi, cine se va mântui? Părintele Tadei, ne dă un răspuns: „Păi, Domnul știe! Domnul vrea ca toți să se mântuiască. Toți suntem chemați. Dar mulți sunt cei chemați, puțini aleși! Să ne rugăm Domnului să fim în rândul aleșilor Săi. Să nu ne părăsească, căci suntem slabi. Suntem firi atât de iubitoare de lumea aceasta! Nu suntem ca îngerii! Dar, cine nădăjduiește în Domnul Iisus Hristos, nu va fi rușinat!”.

Iar Sfântul Simeon spune despre sine: „Eu nu am ținut îndelungate posturi, nu am petrecut fără de somn nopți, nu am dormit pe pământul gol, nici alte osteneli nu am săvârșit. Ci numai am căutat la neputința mea și am umilit pre mine însumi, și Domnul m-a mântuit”.

Doamne, ajută!