29 aprilie, Ziua veteranului! O aducere aminte a tuturor acelora care au contribuit chiar cu prețul vieții la menținerea și propășirea neamului românesc.

În România, au existat familii onorabile care au dat la fiecare generație eroi. Erou înseamnă să mergi într-o singură direcție, să ai un singur scop, fără mustrări și fără regrete. Omul care știe pentru ce să trăiască și este pregătit pentru moarte trebuie să privească numai înainte. El nu trebuie să trăiască nici în viitor și nici în trecut, ci numai în prezentul imediat. Veteranul rămâne același azi, mâine și întotdeauna stâncă de granit în fața amenințărilor armate de tot felul, în dogoarea nenorocirilor celor năpăstuiți și neajutorați, singurul care dă rost nu numai vieții de aici, ci și morții, căci a muri pentru aproapele tău sau pentru țară, nu este pagubă, ci un câștig.

„Când văd o armată cu drapelele desfășurate în bătălie am sentimentul iubirii absolute”. Ai văzut și admirat vreodată un ceremonial militar? Ar trebui s-o facem cu toții. Cu ochii liberi nu putem observa decât uniformele frumos împodobite cu medalii și decorații militare. Tehnica militară, în special aviația, cu toată splendoarea ei. Ne produce senzația de siguranță și putere, dar și de uimire, fascinație, dragoste și bucurie. Dar, ceea ce este dincolo de toate acestea, frământările, gândurile, suferințele, căutările și starea sufletului de ostaș, acest erou necunoscut, nu putem ști. Dar nici-o suferință nu e de ajuns pentru dragostea de țară despre care se vorbește din ce în ce mai puțin. Mulți ar dori să știe ce se ascunde în mintea și sufletul eroului, ce gândește el atunci când se hotărăște să ucidă, să se lase ucis sau să intre în panteonul eroilor pentru că așa cum spune Allende „erou nu este cel care ucide, ci acela care nu ucide și nu se lasă ucis”.

Sufletul veteranului este asemenea unei scântei dintr-o flacără de o imensă măreție, de o uriașă înălțime, ajungând până la cer care se desprinde, trăiește o anumită experiență și se întoarce din nou la flacără. Eroul, acest cunoscător fin al valorilor adevărate, al momentelor firave dintre viață și infern, nu moare niciodată, el se mulțumește să dispară din istorie și să se întoarcă „acasă”. Veteranul nu este impresionat și uimit de nimic, el pune în practică din cunoștințele acumulate. Un strălucit strateg de oști întrebat fiind: cum poate omul deveni erou, el a răspuns; „Pot să spun cum să ajungi soldat nemuritor ... să ai mari comandanți”. Pentru că întâmplarea nu ajută decât spiritele pregătite. Iar, trăsăturile esențiale ale ostașului foarte bine pregătit pentru a se confrunta cu spaimele morții sunt curajul și îndrăzneala, așa cum avea să ne prevină și marele Plutarh: „Nimic nu este de necucerit pentru cei curajoși, nimic nu este greu pentru cei îndrăzneți!”.

Instituția veteranului este una de vocație, de educație, de familie, dar și de cunoaștere. Orice persoană poate deveni o celebritate. Cu eroul este altceva; trebuie să te naști erou, nu să te faci erou. Pentru că dacă nu ai vocație, nu ai dragoste pentru neam și țară este foarte greu să te formezi ca patriot. Cine își asumă crucea de erou, își asumă responsabilitatea patriotului, a celui care ia parte la războiul războaielor, unde sufletul eroului primește libertatea zilei „care nu cunoaște amurgul, a zilei care nu cunoaște umbra”. Cel care își asumă crucea eroului îmbracă cămașa morții ca și mireasa rochia pentru solemnitatea nunții. Sunt câte unii oameni care sunt așa de pătrunși de sentimente naționale și patriotice că nu poți să nu-i spui: De ce nu ești erou? Amintiți-vă de eroii și sfinții închisorilor comuniste! Există, chiar și un imn al eroului: „Când îți este somn, să nu dormi. Când îți este foame să rabzi. Dacă te doare să nu țipi. Dacă îți este greu, să mergi înainte”.

Astăzi, din păcate, asistăm la o încercare de inoculare a unei înțelegeri greșite a instituției veteranului în societatea contemporană, care ar fi, după opinia unora, doar aceea de a se afla în treabă. Se uită intervenția oportună și folositoare a luptătorilor și eroilor Armatei Române de-a lungul veacurilor. Există, așadar o tendință de minimalizare a rolului important al eroului pentru comunitate, pentru societate. Nu de mult timp, am văzut o emisiune la un post de televiziune în care un prezentator punea tot felul de întrebări, una mai bizară decât cealaltă, printre care: De ce să ne aducem aminte de mai marii noștri conducători de oști? Ce a făcut Decebal, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul? Ce au făcut veteranii celui de-al Doilea Război Mondial? Dar veteranii de acum din diferitele teatre de operații militare? De ce să fim mândri de astfel de oameni? De ce să-i luăm ca modele în viața noastră? Mai avem nevoie de veterani, eroi și martiri?

Trădătorilor de neam și țară, tuturor celor mai mult sau mai puțin sceptici, celor care au uitat că sunt români și au pierdut cea mai mică fărâmă de patriotism le readucem aminte că cea mai mare și nobilă misiune de pe pământ este aceea de slujire a omului, iar cea de-a doua misiune, la fel de măreață, este aceea de slujire a patriei și a neamului, sub arme. Există ceva în țara aceasta pe care nici-o gafă politică și nici-o tragedie istorică nu o va putea suprima. Există forța jertfei depline pentru semeni, neam și țară, există acel izvor de putere și fără putință de secat. Există un singur nume pe care trebuie să-l cunoască orice român, în orice loc s-ar afla, există un nume pe care trebuie să-l slăvim în fiecare zi, există un nume pe care trebuie să-l rostim tot timpul cu vreme și fără vreme: acesta este VETERANUL.

În veci, să fiți slăviți, eroi ai neamului românesc!

La mulți ani, tuturor veteranilor!

Cer senin!