Și intrând iarăși în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă.

Și îndată s-au adunat mulți, încât nu mai era loc, nici înaintea ușii, și le grăia lor cuvântul.

Și au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inși.

Și neputând ei, din pricina mulțimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperișul casei unde era Iisus și, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul.

Și văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Copile, iertate îți sunt păcatele tale!

Și erau acolo unii dintre cărturari, care ședeau și cugetau în inimile lor:

Pentru ce vorbește Acesta astfel? El hulește. Cine poate să ierte păcatele fără numai unul Dumnezeu?

Și îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că așa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetați acestea în inimile voastre?

Ce este mai ușor a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă?

Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Scoală-te, zic ție, ia-ți patul tău și mergi la casa ta.

Și s-a sculat îndată și, luându-și și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât erau toți uimiți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată. (Marcu 2, 1-12)

„Nelegiuirea multora se acoperă cu dreptatea Unuia singur.” (Epistola către Diognet 9,5)

„Dumnezeu poartă de grijă păcătosului cu îndoită dragoste, aidoma mamei pentru copilul care a căzut și s-a rănit.” (Sfânta Iuliana de Norwich)

Episodul de față ne arată, întâi de toate, ce înseamnă a ierta din perspectivă divină: a oferi milă în loc de judecată, generozitate în loc de reproș, tandrețe în loc de teroare.

Lecția lui Hristos, așa cum se desprinde din această Evanghelie, este aceea că iertarea lui Dumnezeu nu e niciodată „meritată” (Luther, în radicalismul său, vorbea chiar despre „bălegarul meritelor personale”).

Dumnezeu nu oferă iertarea condiționat: celor care se pocăiesc sau promit să facă fapte vrednice. El iartă înainte ca omul să poată spune sau promite ceva, potrivit secvenței „îți sunt iertate păcatele, de acum poți să te căiești.” (a se vedea și Ioan 8,3-11).

Astfel, orice tranzacție este,ab initio, exclusă. Iar botezul nou-născuților practicat în Biserica Ortodoxă dovedește acest lucru cu asupra de măsură.

Preocuparea constantă a Domnului pentru tămăduire și iertare afirmă demnitatea umană, reamintește valoarea incomensurabilă a omului în calitatea sa de „fiu”. În acest sens e de remarcat modul duios-părintesc în care Iisus îl agrăiește pe paralitic: „copile” (gr. teknon).

Pentru că, iată, așa cum alegerile copiilor noștri afectează uneori relația pe care o avem cu ei, dar nu și statutul lor de fii, la fel propriile noastre (rele) alegeri pot afecta relația pe care o avem cu Dumnezeu, fară a ne anula însă calitatea de copii ai Săi, purtători ai „chipului slavei Sale celei negrăite”.

Deși e posibil să devenim cu timpul, din cauza păcatului, doar un „chip” vag, alterat, schimonosit al lui Dumnezeu, cu siguranță, nu vom fi niciodată mai puțin de atât.

O altă lecție importantă a întâmplării evanghelice este aceea că Dumnezeu vrea  participarea omului la actele Sale restauratoare.

Domnul face imposibilul (în cazul de față iertarea păcatelor), dar îi cere omului să facă ceea ce ține de el, respectiv tot posibilul. Deoarece El nu dorește simpli spectatori și nici figuranți; El ne vrea parteneri.

Suntem, așadar, chemați să ieșim din bula de confort și siguranță personală, să participăm suferința celuilalt: să-i stăm în preajmă și să acționăm (indiferent de rezultat), adică să manifestăm compasiune, nu doar fireasca empatie.

Căci empatia, ne spun neuroștiințele, ține de acea parte a creierului care înregistrează emoțiile și durerea, este legată de conștiență și activată de neuronii-oglindă. În timp ce compasiunea este legată de conștiință și implică deciziile care determină actele noastre voluntare.                    

Dragostea/prietenia, nu se măsoară niciodată în intensitatea sentimentelor: este hotărâre și acțiune nu emoție și înduioșare. Lucru preabine știut de prietenii slăbănogului care nu pregetă a face un gest disperat.

De altfel, trebuie să înțelegem cu toții că a-l ajuta cu tot prețul pe celălalt este mai mult decât o obligație „creștină”: este un privilegiu care ne așează în vecinătatea lui Dumnezeu.

Așa cum ne încredințează Sfântul Ioan Maximovici „când bucuria celorlalți va deveni bucuria ta, atunci nu ești departe de Dumnezeu, iar când durerea celorlalți este și a ta, atunci ești chiar lângă Dumnezeu.”

Și unde altundeva ne-am putea dori mai mult să fim?