Victor Roncea: Domnule profesor, aș vrea să facem o scurtă recapitulare a proiectelor care sunt încă în derulare, unele dintre ele sunt de o importanță impersonală fundamentală. Cu ce anume am putea începe?

Constantin Barbu: Dragă Victor, aș vrea să te anunț că încep publicarea volumelor 736-1243 din Biblioteca lui Mihai Eminescu. Îmi iau angajamentul față de tine că într-un an Biblioteca va fi tipărită în integralitatea ei. Vom tipări, de asemenea, până la 1 decembrie, manuscrisele în facsimil color din cele 80 (acum 86) de dosare ale Sinodului de la Niceea din anul 325.

V.R.: Dacă vă întrerup 100 de secunde putem să spunem câteva cuvinte despre cele câteva zeci de volume ale Sinodului de la Niceea deja tipărite?

C.B.: Am tipărit, într-adevăr, câteva zeci de volume cu manuscrise privitoare la Sinodul de la Niceea din anul 325, cărțile sunt în biblioteca Academiei Tomitane din Constanța, și sunt tipărite prin grija IPS Acad. Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului. Așa cum știi, academicianul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a terminat de tipărit recent o lucrare monumentală în 100 de volume, având titlul 1700 de ani de la Sinodul de la Niceea din anul 325. Marcus Metropolitanus Tomensis, participant la Sinodul de la Niceea. Încerc să scot din arhiva Editurii Revers câteva dintre coperțile în care am tipărit documente de la Niceea. Am avut norocul chiar să găsim câteva papirusuri originale. Iată papirusurile:

1

2

3

4

5

Trebuie să spun, dragă Victor, că mă bucură în chip absolut vederea acestor papirusuri. Dar, așa cum vrei, hai să încercăm să dăm câteva coperți ale cărților dedicate Sinodului de la Niceea, anume Fontes Nicaene Synodi:

1

2

3

Se înțelege că vreau să public întreaga arhivă privitoare la actele Sinodului de la Niceea din anul 325, fiindcă acolo s-a fondat simbolic Europa și Biserica noastră ortodoxă strămoșească a avut participare strălucită prin Marcus, Mitropolitul Tomisului. Cândva, vom avea mare nevoie de această arhivă a Sinodului de la Niceea. Prin strădania Arhiepiscopului Teodosie, Biserica Ortodoxă Română are cea mai strălucită arhivă, arhivă așezată în operă după cercetarea a vreo 74 de biblioteci din lume. Cele mai bogate.

V.R.: Uitați aproape tot timpul să vorbiți despre proiectele dumneavoastră personale.

C.B.: Uit fiindcă sunt multe și sunt mai puțin importante decât Biblioteca lui Eminescu sau decât Fontes Nicaenae Synodi. Așa cum știi, am publicat Stîlpul versului, în 100 de volume, având 10.000 de poeme. Astăzi termin volumul 39 din Muza ascunsă (proiect din care am publicat doar primele 25 de volume). Acum mă concentrez în principal pe Monumenta Mongoliae Historica, proiect imaginat în 1000 de volume din care am pregătit deja pentru tipar 843 de volume. Primele 200 de volume vor apărea în această toamnă. Tot prin septembrie tipăresc primele 25 de volume din manuscrisele Reginei Christina, manuscrise aflate în Vatican.

V.R.: Știu că aveți multe proiecte pentru traducerile cărților de poeme. Încercați o recapitulare, oricât ar fi de săracă?

C.B.: Sunt mai multe cărți de poeme traduse sau în curs de traducere. Am un noroc de nedescris cu traducători celebri, unii dintre ei fiind ei înșiși mari poeți. În toamnă voi tipări în America, în antologii de câte 1000 de poeme în spaniolă și engleză, o selecție din Am aprins chibritul care dă foc laniakeii. Sunt traduceri în franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, suedeză, rusă, mongolă și în curând arabă.

V.R.: Știu că sunteți anunțat de primirea unor mari premii de poezie, despre care aș vrea să spuneți măcar câteva cuvinte.

C.B.: Este mai elegant să nu vorbim acum despre premiile de poezie, fiindcă trebuie mai întâi să le merit și ele să fie deja cu o lumină de realitate. Ce pot să spun este că sunt ... multiple. Aceste premii mă bucură fiindcă vin de la prieteni adevărați și de la instituții celebre.

V.R.: Mi-ați spus, în puține cuvinte, că ați fost invitat să faceți parte din câteva instituții internaționale. Și, de asemenea, că veți ține câteva conferințe în academii străine de prestigiu. Și acum îmi amintesc de conferința cu titlul Cine este Eminescu pentru Germania?, pe care ați ținut-o în Academia din Berlin, când împreună cu câțiva prieteni străluciți ați făcut și donația celor 75 de volume din Integrala Manuscriselor Cantemir și a celor 30 de volume din Arhiva Eminescu.

C.B.: A fost o sesiune științifică memorabilă, pe care președintele Academiei Germane, domnul Günter Stock, a organizat-o în chip cu totul inspirat fiindcă atunci am căutat în arhivele Universității din Berlin documentele Eminescu. Spre marea mea fericire am găsit pentru anul 1875 scrisul genial al lui Eminescu, în Matrikelbuch. Acest document este definitiv grăitor pentru studiile universitare la Facultatea de Filosofie a Universității din Berlin. Eminescu a studiat filosofia între anii 1872-1875. Orice discuție privitoare la studiile universitare ale lui Eminescu este definitiv lămurită. Autorii analfabeți de manuale românești este bine să-și rectifice imbecilitățile. Da, este adevărat că am fost invitat de mai multe academii și universități de prestigiu la o colaborare cinstită și pură. Dar după cum știi eu nu sunt un mare călător...

V.R.: Totuși, știu că pregătiți o conferință cu o temă care va fi o mare descifrare pentru limba bască. Măcar un cuvânt: cum veți trata o inscripție pe care o descifrați în „cod nostratic – indoeuropean", așa cum ziceți dumneavoastră.

C.B.: Da. După cum ți-am povestit, pregătesc o conferință despre o inscripție în limba bască cu incursiuni în nostratică, indoeuropeană, sanscrită, vechea germană și română. Va fi o revelație și mă bucur mult pentru iluminarea de care am avut noroc.

„Inflația de cărtărești și blandiene”

V.R.: Dar mi-ați vorbit de mai multe ori despre nemulțumirile pe care le aveți față de manualele de literatură română, față de numele propuse tinerilor elevi români spre studiu...

C.B.: Da. Am vorbit cu tine de mai multe ori, învârtind acest subiect fatal și distrugător pentru lumina mentală a generațiilor de azi. Nimeni nu vorbește clar. Așa că îmi revine, fără voie, necesitatea acestei clarificări. Sunt mai mulți scriitori, unii minori unii de-a dreptul nescriitori, care otrăvesc programa școlară. Nu uita că eu sunt profesor de literatură română. Adică „de meserie". Nu voi discuta aici de tot felul de ipochimeni (gen Bican, Adameșteanu, Pîrvulescu și alte fărâme...). Voi spune doar câteva cuvinte despre inflația de cărtărești și blandiene. Despre Cărtărescu voi spune ceva care nu se știe, fiindcă nu vrea nimeni să recunoască.

Informația că un român va primi Premiul Nobel a fost greșit descifrată de către unele personaje dintr-o instituție fundamentală a statului român. Cetățeanul român care urma să primească Premiul Nobel pentru Literatură era Herta Müller (pentru care statul german a lucrat aproape 30 de ani cu premii, traduceri etc.). Pentru Cărtărescu s-au cheltuit eronat sume fabuloase pe care unii le consideră de nivelul sutelor de mii de euro, alții de nivelul a câtorva milioane de euro, pe baza unei informații false. Nu s-a ținut cont, însă, de cel puțin trei lucruri:

1. Cărtărescu a făcut armata la Securitate și are grad de subofițer de Securitate. El a avut nenorocul ca să facă armata la Securitate exact în perioada în care Securitatea română „a furat" secretul producerii diamantelor industriale (pe care Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu le numeau „stele"). Nu intru în amănunte. Dar și dacă Germania nu ar fi făcut jocurile pentru Herta Müller nici un scriitor român care ar fi făcut armata la Securitate nu ar fi luat vreodată acest premiu care în România produce aproape o nevroză colectivă. Și acum se continuă cheltuielile cu acest scriitor minor care este  absolut nepoet, iar ca prozator este un autor de mâna a doua chiar în proza contemporană de astăzi. Ca prozator nu-i lipsește talentul dar fiind incult și fără caracter orice roman îl ratează pe Cărtărescu. Și nu e nici o pierdere.

2. Cărtărescu a plagiat încă din cartea de debut și nu există în istoria Premiului Nobel decât un singur scriitor, cvasiplagiator de lung poem, care a primit acest premiu. Chiar presa germană în tiraj de peste un milion de exemplare a scris despre acest plagiat. Poemul Cădere i-a adus o adevărată cădere. Ca să nu mai vorbesc și de citatele cu greșeli de limba latină dintr-o scrisoare a lui Pliniu cel Tânăr chiar către împăratul Traian. Cărtărescu a și inventat un cuvânt în limba latină, anume excursius. Manolescu i-a lăudat poemul (citit la Cenaclul de luni), dar la el este scuzabil fiindcă nu avea de unde să știe limba latină... Dar când Liiceanu însuși i-a lăudat poezia este clar că nu i-a citit versurile fiindcă el a studiat latina la universitate...

3. Nu trebuie uitat că Mircea Cărtărescu vrea să fie primit în Academia Română. Ca să fiu obiectiv aproape toți scriitorii de la Secția de Literatură română nu merită să fie membri ai Academiei Române. Comparativ cu Blandiana de exemplu, Cărtărescu ar trebui să fie membru. Sau față de așa-zisul Ion Pop, care, sărmanul, a debutat după ce a devenit membru corespondent care nu corespundea Academiei. Acest critic nihil sine die când era lector la Paris și după 1990 îmi cerea mie adrese și telefoane ale unor celebrități din Paris, iar apoi a devenit obraznic în vizite la Revista Tribuna și într-un articolaș idiot din România literară.

Nimeni nu-l va întreba pe Cărtărescu de ce vrea să fie membru al Academiei Române alături de postumii geniali Eminescu, Noica și Cioran.

Așa cum se știe, acest semibulgar, urmaș al unor onorabili cultivatori de varză din Bolintin de lângă București, a dirijat în Dilema nefericitului Pleșu o "anchetă despre Eminescu".

Cărtărescu, ca „eminescolog" este o nulitate, chiar dacă a produs o teză de licență cu multe bucăți din Gilbert Durand. Atunci, de ce s-a agitat (contra lui Manolescu și a lui Chifu) să ia Premiul Eminescu de la Botoșani?

Nu mai era Eminescu „antisemit”? Sau muriseră Crohmălniceanu și Paul Cornea?

Eu am cursurile dactilografiate ale sinistrului Crohmălniceanu și știu ce preda acest zidar în improvizațiile lui universitare.

Paul Cornea, după ce l-am „iluminat" în două emisiuni tv (interviuri la DDTV) în privința articolului său din Scînteia despre Vladimir Streinu, articol care a produs declanșarea arestării celor mai mari intelectuali români în frunte cu Noica și Dinu Pillat, a produs o carte-interviu în care a spus că articolul sinistru și criminal din Scînteia fusese modificat de Silviu Brucan (secretarul general al redacției, redactor șef adjunct etc.).

Plagiatorul comic Cărtărescu tocmai cu Paul Cornea și-a dat un așa-zis doctorat despre postmodernismul românesc, un curent literar din care face numai el parte.

Culmea ironiei este că și l-a găsit promotor al postmodernismului românesc pe cel mai mare imbecil comic din epoca Eminescu, așa-numitul Prodănescu, despre care Eminescu a scris de câteva ori, ca să distreze poporul. Citez din memorie o propoziție genială și ucigătoare: „Ei l-au dat pe Dante, noi pe Prodănescu". Atunci când am citit, din greșeală, că înaintașul postmodernismului lui Cărtărescu este acest Prodănescu, mi-a devenit foarte simpatic bietul poet și prozator...

Dar să nu uit, din cauza veseliei triste pe care mi-a produs-o cu acest Prodănescu, o notă securistică a lui Cărtărescu din postmodernismul românesc, teza lui cu Paul Cornea, unul dintre cei mai siniștri proletcultiști români, alături de celălalt sinistru Crohmălniceanu care îi scria proze lui Cărtărescu însuși.

În Postmodernismul românesc (Humanitas, 2024, pag. 403), doctorandul Cărtărescu scrie: „Cenaclurile studentești, ca nuclee underground de societate civilă, au fost, în anii '80, cele mai deschise și mai liberale instituții culturale românești. Dacă „fenomenul Noica" și mișcarea spirituală din jurul său (contemporană cu aventura optzecistă) au fost cu adevărat tentative de gîndire filozofică liberă și au inclus un proievt ambițios de „regenerare" culturală a lumii românești, nu e mai putin adevarăt că, pe de-o parte, gândirea noichistă nu se revendică nicidecum de la sursele democrației și ale liberalismului european, ci mai curînd continuă linia naționalismului autohton, iar pe de altă parte, ea este prea ocupată cu descrierea ,,maladiilor" lumii de azi pentru a o putea înțelege cu adevărat. Așa încît e greu de spus, astăzi, dacă miscarea „păltinișeană" a fost cu adevarat benignă pentru cultura română, în ciuda „disidenței" sale față de dogmele comumste. Foarte semnificativ e mai ales faptul că, deși i-au păstrat mereu o profundă afecțiune, discipolii săi au fost siliți să se delimiteze de o bună parte din ideile maestrului, aflate în vădit conflict cu ideologia lumii libere contemporane. Dimpotrivă, „Cenaclul de luni", ca și „Junimea" au fost adevărate școli ale democrației, toleranței și libertății de gîndire. Aici cenzura nu a existat niciodată, și spiritul liberal a fost la fel de firesc și de pervaziv ca și aerul respirat de participanți. O întreagă generație de scriitori a fost educată în acest spirit de către mentorii ei, Nicolae Manolescu și Ovid S. Crohmălniceanu (la care se adaugă Eugen Simion, Mircea Martin, Florin Manolescu, Ion Pop, Marian Papahagi și alți oameni de aceeași calitate și generozitate intelectuală care au condus în acea vreme cenacluri și cercuri literare). Rolul lor în formarea tinerilor autori ca spirite libere, pregătite să intre într-o lume liberă este inestimabil."

O primă observație cu cuvinte puține despre Cenaclul de luni și Cenaclul Junimea: în anii ’80, cel mai strălucitor cenaclu din România era Cenaclul Ramuri condus de Marin Sorescu. Cei mai buni scriitori ai generației ’80 (dacă există o generație ’80) sunt scriitori care au citit în Cenaclul Ramuri de la Craiova. Toți poeții Cenaclului de luni sunt, în cel mai bun caz, poeți minori. Cărtărescu crede că poate avea păreri și despre Noica. El nu i-a citit nici cărțile și nici nu i le poate citi. Știe Cărtărescu greacă veche sau germană ca să aibă păreri despre Platon sau Heidegger?

El nu știe nici că numele Cărtărescu vine de la quartus, care înseamnă „sfert", așadar Cărtărescu înseamnă „Sfertulescu", nici numele nu are nici o  legătură cu cartea așa cum nu are nici purtătorul numelui (ca să fiu obiectiv, iată etimologia de proto-indo-europeană, pe care o poate oricine găsi cu ușurință: „From Proto-Indo-European *kʷeturtos ~ *kʷetwr̥tos (whence Ancient Greek τέταρτος (tétartos), Sanskrit चतुर्थ (caturtha) and Proto-Germanic *fedurþô), from *kʷetwóres ("four”). Cognate to quadrus ("square”), from sense "four-sided”. For the phonetic development, De Vaan cites Schrijder positing *kʷtwr̥to- > (with voicing of t) *kʷdwr̥to- > *kʷadworto-, followed by dw > w (cf. Proto-Italic *swādwis > Latin suāvis). The resulting *kʷawortos would regularly become quārtus (cf. Māvors > Mārs).").

În nota din Postmodernismul românesc Cărtărescu aglomerează multe prostii. Nu are rost să analizez elucubrațiile unui analfabet ci doar punctez că între așa-zișii lor mentori, citați cu nume și prenume, cei mai mulți dintre ei erau și intelectuali ascultători de DIE. Ceea ce aproape a schimbat limba latină din nihil sine deo în nihil sine die...

Nu mai amintesc de obrăzniciile de analfabet din nu știu ce jurnal în care comenta basca lui Heidegger și basca lui Noica. În mod sigur nu suporta mirosul de geniu din basca lui Heidegger sau din basca lui Noica fiindcă el era obișnuit cu mirosul de proletcultist, emanat din costumele universitare ale lui Crohmălniceanu și Paul Cornea.

Crohmălniceanu era un fel de inginer zidar, iar Paul Cornea un personaj cu studii neclare (așa cum i-a demonstrat Vladimir Tismăneanu). Dar mie nu-mi place să pierd timpul cu minorii...

Ana Blandiana, Premiul Herder, subofițerul Waffen SS și Auschwitz-ul

Ca să nu uit o poveste fascinantă pentru culturica română, o să spun în puține cuvinte legenda Premiului Herder al Anei Blandiana. Momentul erotic scurt din Germania să-l povestească ea, chiar dacă Adrian Marino îl știa perfect de la Paul Philippi.

Paul Philippi este personajul Securității lui Ceaușescu, personaj trecut prin Waffen SS, este cel ce producea rapoartele pentru scriitorii români care vor primi Premiul Herder. El a făcut și referatul pozitiv pentru Ana Blandiana (că nu i s-au „românizat" cele 25.000 de mărci și l-a plimbat, cu fidelitate, pe Romulus Rusan chiar prin deșertul egiptean, e deja un amănunt insignifiant, pentru că dizidenta noastră națională avea aprobări superbe de la Comitetul Central al PCR). La rândul ei, Blandiana l-a propus apoi pe Emilian Hurezeanu pentru bursa Herder cu care acesta a „emigrat” în Occident. Iar Paul Philippi a ajuns apoi fondator și președintele de onoare al FDGR, de unde s-a tras Klaus Iohannis. Este important să vedem documentul de la Auschwitz în care se arată clar că Paul Philippi, nefericitul, fusese subofițer Waffen SS la Auschwitz.

Iată documentul:

Aș propune ca în manualele de Limba și literatura română să se scrie și că scriitori precum Blandiana, Cărtărescu, Sorescu, Vișniec etc. sunt scriitori din sacul nihil sine DIE, fiindcă DIE era o instituție oficială a statului român și nu văd care ar fi problema adevărului. Dar ca să faci din Blandiana o mare dizidentă înseamnă a ne bate joc de milioane de elevi din 3-4 generații. A face din această poetă submediocră subiect de mari hermeneutici la Brăila este deja o demență.

Nu fac apel la scriitorii români contemporani fiindcă ei sunt niște sclavi ieftini. Voi reveni cu amănunte, dacă blandienele sau cărtăreștii doresc. Deocamdată instituții tari ale statului cheltuiesc bani cu traducerea acestor lichele literare aproape supreme!

V.R.: Foarte interesant!... Deci încrucișarea între nazism și bolșevism ne-a adus regimul corcit de azi, și aici mă refer și la cultură și la politică... Vă propun să ne înseninăm și să publicăm în premieră un autograf al lui Noica pentru dumneavoastră, autograf în care vorbește despre ideea fenomenală privitoare la cele 22 de genii ale României, denaturată de 22 de liichele.

C.B.: Domnul Noica a avut un proiect despre tinerele genii ale României, vorbind simbolic de un geniu la un milion de români.

Iată autograful lui Noica pe cartea Șase maladii ale spiritului contemporan. Spiritul românesc în spiritul vremii.

Este vorba despre începutul poveștii legendare ale celor 22 de genii legendare ale României. A urmat articolul din Revista Ramuri, intitulat Cei 22 sau despre cultura de performanță.

Sunt bucuros să citez în întregime textul marelui meu prieten Constantin Noica, genialissimul filosof român:

"Un tânăr poet francez trimite lui Paul Valery un manuscris cu versuri. Valery îi răspunde: "Domnule, nu ai talent. Poate ai geniu, dar la așa ceva nu mă pricep”.

Numai că tocmai la așa ceva ar trebui să se priceapă măcar câțiva, în sânul unei culturi naționale. Căci dacă există sport de performanță care, ne încântă ca spectacol și atâta tot, cu atât mai mult există cultură de performanță care, fie că ne încântă ori nu, mută din loc bolovanii, cu noi cu tot. Iar în măsura în care performanțele culturii – fie că este vorba de mari invenții, de mari idei, forme de organizare și manifestare socială sau mari creații – hotărăsc de afirmarea și supraviețuirea popoarelor, este bine să reflectăm puțin asupra felului cum se produc ele.

Unele performanțe ale culturii se obțin neștiut. Limba română, între alte câteva, este prin ea însăși și o performanță culturală. Anumite forme de organizare și manifestare ale vieții satului au reprezentat, în trecut, o performanță. Folclorul este una la nivelul ultim al creației, câteodată. Dacă trebuie să credem că performanțele culturii țin de genialitatea inventivă și creatoare, atunci în cazul lor a fost activă o genialitate difuză. Dar genialitatea este concentrată în persoane, atunci când performanțele nu sunt anonime, ca în ceasul nostru istoric. Cum s-o descoperi și cum s-o valorifici? În speță, în ce fel să pregătești și să faci rodnice creierele tinere, așa cum valorificăm păcura, gazele, papura, până și deșeurile?

Este probabil că în sânul celor 22 milioane de români din ceasul de față se află douăzeci și doi de tineri – adică unul la un milion – cu o înzestrare absolut excepțională. Nu e nevoie de mai mult, într-o țară unde inteligența și, desigur, râvna nu lipsesc spre a împlini toate nevoile materiale și spirituale ale ceasului. Dar întrebarea este nu numai cum să-i găsești pe cei 22, ci mai ales cum să faci ca virtualitatea să devină act. Ar fi simplu de încercat ca la armată: «Să iasă din rând cei care cred că sunt excepționali». Ne-am trezi însă cu prea mulți candidați, astfel că totul ar fi de luat de la început. Iar dacă Paul Valery are dreptate și nimeni nu se pricepe în materie de geniu, atunci n-am putea alege nici dintre cei mulți, nici dintre cei puțini.

Din fericire, vorba lui Valery nu e concludentă (poate el însuși n-avea decât talent, nu și geniu), iar alți mari performeri culturali ne-au spus lucruri mai încurajatoare pentru detectarea și valorificarea tinerilor de excepție. Un Edison, dacă nu ne înșelăm, a spus: «geniu înseamnă 1% inspirație și 99% transpirație». Totul se schimbă, dintr-odată. Atunci intervenția de afară nu numai că e posibilă, dar devine și obligatorie: apare antrenorul. Căci totul în cultura de performanță, poate, se întâmplă ca în sportul de performanță, sub acțiunea unui antrenor. Acesta, într-adevăr, știe să facă pe cineva să transpire. În cultura de performanță, poate mai mult decât în sport și, în orice caz, pe o perioadă mai lungă (pe parcursul unei vieți, în definitiv), candidatul la performanță trebuie să transpire.

Cineva povestea că, la un mare hotel din Elveția, a trebuit să reclame direcției pe vecinul său de cameră, care cânta cam mult la pian și nici măcar nu cânta ceva ca lumea, ci făcea mai mult game. "Este Rubinstein", a explicat directorul hotelului. La peste 70 de ani, Rubinstein continua să facă game, așadar să transpire.

Îți este milă de câte o fetiță ori de câte un tânăr atlet că trebuie să petreacă o bună parte din «anii cei frumoși» (chiar așa de frumoși, fără modelarea pentru restul vieții, cum sunt adesea?) ca sub rigorile unui ordin medieval. Și poate ne-ar cuprinde mila în fața unui tânăr înzestrat, să-l vedem osândit pe viață la rigorile culturii, mai ales că nu poți fi niciodată sigur de rezultat și trebuie să antrenezi nu 22, ci câteva sute. Dar tocmai aceasta deosebește vorba lui Valery de a lui Edison: căci unul ar vrea să știe dintr-odată cine este genial, pe când Edison spune: abia la urmă, după ce omul a transpirat îndelung, se poate ivi miracolul care contribuie să trimită înainte popoarele și istoria. Iar pentru aceasta trebuie antrenori.

Profesorii predau regula, nu excepția și, de altfel, ei nu se pot devota unui singur ucenic; nu-l pot urmări ceas de ceas, până și în somnul lui. Altcineva, chiar incomparabila instituție a familiei, ce competență sau ce cutezanță au? «Nu încerca prea mult, spune tânărului familia; stai lângă mal, dacă vrei să-ți fie bine.» Dar antrenorul este din alt aluat; îndrăgind și el, ca un părinte, pe tânăr, îi spune: «Aruncă-te în larg, n-ai să te îneci».

Atunci, unde ne sunt antrenorii? Dar ei sunt de pe acum prezenți, și cu siguranță sunt mai mulți decât cei de antrenat, în cultură. Românul are vocație de antrenor. A stat destul pe margine, de-a lungul istoriei, și a văzut cum se îneacă alții. Și oricum, este mai ușor să știi cum trebuie făcut un lucru decât să-l faci. Antrenori buni, de altfel, pot fi de-a dreptul cei care au obținut ei înșiși o performanță.

Profesorul medic Palade, cel cu premiul Nobel, a antrenat pare-se echipa Institutului de Biologie, nou înființat, în așa fel, încât ne facem iluzia că am putea lua un nou premiu Nobel, într-o bună zi. Sau Mircea Eliade ar putea oricând pune pe lume mari orientaliști, dacă ne-am convinge că țara noastră – singura din Europa deschisă cultural atât către Orient, cât și către Occident – ar fi datoare să dea lumii de mâine o excepțională echipă de interpreți; căci reclamă și mijlocirea spirituală puțină genialitate.

Dar nu ne gândim atât la antrenorii de excepție, pentru tinerii de excepție, cât la acei mari antrenori umili, care să urmărească zi de zi cum crește firul de grâu. I-am numit cândva: ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri. Dacă am putea găsi sămânța cea bună! Douăzeci și două de boabe numai!”

Din fericire, textul are și o mărturie audio, datorită marelui filosof Noica - VIDEO:

V.R.: V-aș ruga să-mi promiteți că vom avea un întreg episod în care vom vorbi numai despre Noica și Cei 22 sau despre cultura de performanță.

C.B.: Vom face un întreg episod despre proiectul lui Noica fiindcă e bine să reamintim ceea ce este frumos. Și să se țină minte că numai un geniu poate vorbi despre genii și le poate percepe. În epoca lui Noica și a mea, geniul care putea să găsească tinere genii nu era decât Noica. Iar domnul Noica doar părea „naiv", dar știa totul ca un maestru.

La volumul Șase maladii ale spiritului contemporan (știu și de la domnul Noica și de la directorul Editurii Univers, Romul Munteanu) a adăugat Capitolul VIII - Cumpătul vremii și spiritul românesc, fiind obligat de cenzură. Fără acest capitol „românesc" nu ar fi apărut cartea. Tot așa se întâmplase cu Sentimentul românesc al ființei, în care apare o analiză pe Marx. Noica era un om subtil și cu o experiență cumplită a vieții. Avea o singură mare grijă cărturărească: să apară Devenirea întru ființă.

Proiectase o mare sărbătorire a cărții la Păltiniș și mă invitase plin de bucurie să particip. Ca un copil îmi descrisese toată desfășurarea, îmi spusese numele invitaților, chiar și meniul. Din nefericire nu a putut să aibă parte de această sărbătorire. Analfabeții vremii au crezut că este prea periculos. Eu știu bine și spun și acum: era o sărbătorire pură, nu era nimic subversiv, toți invitații (foarte puțini și bine selectați de Noica însuși) erau intelectuali de cursă lungă. Eu sunt trist și acum că nu a fost lăsat să-și sărbătorească această mare carte a secolului său. Vom trăi și vom vorbi.

V.R.: Doamne ajută!