Editura Contra Mundum a publicat cartea ”De ce nu mai sunt revoluționar” a scritorului rus Lev Tihomirov, cu o prefață de Mircea Platon. Tihomirov (1852-1923) a fost principalul ideolog al organizației terorist-comuniste Voința Poporului (Narodnaia-Volia), cea care l-a asasinat în 1881 pe Țarul Alexandru al II-lea. Urmărit de poliția țaristă, Tihomirov ia calea străinătății și se refugiază în Franța. Ca urmare a unor încercări personale, dar nu numai, revine în Biserica Ortodoxă și se pocăiește, scriind „De ce nu mai sunt revoluționar”. Îi cere public iertare Țarului Alexandru al III-lea, care i-o acordă. Se întoarce apoi în Rusia, unde devine unul dintre principalii teoreticieni și apărători ai autocrației ruse, spre stupefacția foștilor colegi teroriști și a istoricilor de mai apoi.

Publicăm mai jos recenzia cărții, semnată de Radu Popescu:

Viața lui Lev Tihomirov, autorul explozivei cărți „De ce nu mai sunt revoluționar” (Editura Contra Mundum, 2026), e atât de spectaculoasă încât stârnește prin ea însăși interesul pentru acest volum apărut de curând. Lider revoluționar, terorist pocăit, responsabil de cel puțin două asasinate, dintre care unul al Țarului Eliberator Alexandru al II-lea, întors în Biserică, apologet de geniu al monarhiei ortodoxe, scriitor conservator rafinat și profund, tată de mucenici ortodocși (unul din fii săi a murit episcop al Bisericii din Catacombe) șamd., destinul său te uluiește, fiind desprins parcă din Demonii lui Dostoievski. 

 

E comparația cea mai la îndemână pentru că dacă Stavroghin s-ar fi căit cu adevărat pentru ticăloșiile sale ar fi vorbit, probabil, cum o face Tihomirov în această confesiune.

 

Dar ar fi o greșeală să vedem în „De ce nu mai sunt revoluționar” doar o mărturie captivantă, ce-i drept, despre o viață cu totul ieșită din comun. Sau să o privim ca pe o caracterizare nemaipomenită a unei experiențe istorice bine delimitată ca timp și loc: Rusia sfârșitului de secol XIX.

 

Ceea ce te izbește citind aceste eseuri remarcabile este asemănarea cu situația din România ultimilor trei decenii, în care toți oamenii de bine, unii chiar cu intenții onorabile, își dau mâna pentru schimbarea radicală a țării, într-un dispreț total pentru tradițiile, istoria și cultura acestui popor.

 

„Cosmopolitismul clasei noastre educate trebuia să degenereze în mod necesar în ceva și mai rău. Anarhistul francez sau neamț urăște societatea contemporană în general, nu pe a sa anume, germană sau franceză. Cosmopolitul nostru, în esență, nici măcar nu e cosmopolit, fiindcă în inima lui nu toate țările sunt la fel, ci toate i se par mai plăcute decât patria. Patria lui spirituală este Franța sau Anglia, în general Europa; în relație cu ele nu e cosmopolit, ci cel mai înflăcărat patriot. În Rusia, în schimb, totul e atât de contrar idealurilor lui, încât chiar și numai gândul la ea îi trezește un sentiment de jale. Omul nostru educat cu concepții înaintate e capabil să iubească numai Rusia viitorului, unde din ce e rusesc n-a mai rămas nici urmă”, scrie Lev  Tihomirov. 

 

 

Iar când vorbește de tinerii din Rusia care la 18-19 ani se considerau deja formați, „foarte încrezători în sine, îndopați uneori cu o cantitate semnificativă de cunoștințe  apucate de ici și colo (...) fără perspective, fără nuanțe”, care împart lumea maniheist în bine și rău, ai senzația că se gândește la tinerii frumoși și liberi din corporațiile locale, mereu dornici să schimbe lumea, dar niciodată pe ei înșiși.

 

Tihomirov nu se rezumă doar la înfățișarea unor portrete colective strălucite, ci explică convingător degringolada socială, cu rezonanță până în zilele noastre. De pildă, una dintre întrebările care măcina Rusia privea originea generației de revoluționari teroriști, majoritatea provenind din familii bine educate. La fel, în zilele noastre, în România, mulți părinți anticomuniști, și nu doar ei, se întreabă cum copiii lor, în care au investit atâtea sentimente și educație, s-au transformat în marxiști, comuniști, progresiști, etc. „Avangarda noastră îi creează pe revoluționari nu prin programele sale liberale derizorii, ci prin propovăduirea viziunii sale generale despre lume (...) Cât timp cei cu idei înaintate își păstrează concepția despre lume, ei vor crea în mod necesar revoluționari. ” 

 

Și trebuie spus că această concepție generală despre lume criticată de Tihomirov era și este în esența una materialistă, adică un sistem de idei în care Hristos nu mai înseamnă nimic, iar în golul rămas din extirparea Ortodoxiei a fost întronată Revoluția sau Progresul. Autorul povestește, de pildă, cum în casa unchiului său, considerat de modă veche și abonat la o revistă conservatoare, s-a deprins a citi o publicație radicală nihilistă la care același unchi nu doar că era abonat, dar îi și dădea voie s-o citească. „De ce-mi dădea voie să stau, ceasuri la rând, cu nasul băgat în asemenea tipărituri? Bineînțeles, nici el n-ar fi știut să răspundă.” 

 

Răspunsul este, bineînțeles, liberalismul sau modernismul. Oamenii din Rusia veacului trecut (și mulți din România de azi) ar fi fost în stare de orice aberații doar pentru a nu trece în ochii lumi drept retrograzi, învechiți sau depășiți. Cu alte cuvinte, cultura, în sensul larg al termenului, se mișca atât de puternic în direcția progresistă încât tinerii erau aproape condamnați să devină radicali, asta deși realitatea concretă le contrazicea așteptările și ideile la fiecare pas.