Un film care e gata de cinci ani, iar lansarea lui a fost amânată vreo trei - „Sound of Freedom”. O poveste adevărată. O regie fără cusur, o interpretare dincolo de orice cuvinte fabuloase sau magice ar exista în dicționar.

L-am văzut acum o săptămână, on-line, fără traducere (nu că ar fi contat prea tare), imediat după ce am vizionat la cinematograf „Indiana Jones și cadranul destinului”, și am plâns de la început până la sfârșit. Mi-a luat șase zile să mă adun ca să scriuceva despre el.

Chiar mă gândeam în timp ce urmăream dezlănțuirea mass-media de peste Ocean împotriva lui dacă nu mi se va bloca pentru o vreme contul, dar am hotărât că trebuie să scriu despre ceea ce au reușit Jim Caviezel și echipa filmului să realizeze.

„Copiii lui Dumnezeu nu sunt de vânzare” este motto-ul filmului. Puțin îmi pasă că are conotație religioasă, pe cuvânt.

Este ceea ce nu ar trebui amintit nimănui, pentru că în genele tale de om ar trebui să existe deja, să strălucească înlăuntrul tău mai tare ca lumina de neon, să fie mai limpede ca lumina zilei.

De copii nu se atinge nimeni. Mă deranjează răstălmăcirea aceasta absurdă a presei americane, această mișcare asemănătoare celei a unui boa constrictor, adică atunci când ne convine suntem cu frică de Dumnezeu, dar când nu vrem ca adevărul să fie pus pe masă, la vedere, aruncăm cu noroi în toți și spunem e un film religios. Really!

Unde e religie în faptul că un agent special al Departamentului de Securitate Internă, sătul să vadă atâta nedreptate, nu poate să închidă ochii în fața durerii unor copii care sunt vânduți ca și cum nu înseamnă nimic?

Nu mai vorbesc despre faptul că pe youtube și alte spații, „libere” de orice constrângere și cenzură, asiști la discuții penibile de genul „nu este credibilă povestea despre hotelul (bordel) de lux pe care vor să-l construiască pentru a-i trage în capcană pe cei care conduc bandele de traficanți”.

Așa, și? Ca să poată spune această poveste, echipa filmului a avut de luptat, a fost nevoită să creeze campanii de crowdfunding, nu i s-au pus la dispoziție bani cu nemiluita, cum s-a întâmplat la Indiana Jones (nu am nimic cu Indiana, dar sincer, se vede cu ochiul liber diferența).

Vestea bună mi s-a părut a fi faptul că „Sound of Freedom” l-a surclasat pe „Indiana Jones” la box-office.

Cum spuneam, am văzut acest ultim episod din Indiana Jones și mi-a lăsat un gust amar. Nu pentru că Harrison Ford a îmbătrânit (e fabulos de-a dreptul. Și sătul), cum i-am auzit pe unii spunând la ieșire, ci pentru că lipsește povestea, lipsește aventura, lipsește ingredientul magic. Nu m-a convins. Sunt sinceră cu mine însămi în primul rând, nu mă las amăgită.

„Sound of Freedom” e altceva. E despre astăzi, despre acum, despre ce se întâmplă sub ochii noștri. E despre copii și despre monștrii care le fură inocența.

Doamne, de ce nu se pedepsește pedofilia așa cum se cuvine? Cum poți să susții că filmul face parte din teoria conspirației când toți știm că dispare un copil la fiecare minut?

America e pe primul loc în topul disparițiilor. Jim Caviezel face al doilea, spune el, eu spun al treilea, mare rol al vieții lui. El amintește de Iisus Hristos și Tim Ballard, eu mă gândesc și la Édmond Dantes.

Adevărul iese la iveală, nici nu trebuie date multe straturi la o parte. E despre o industrie din care unii câștigă tone de bani. Nu știu ce valuri va face, știu doar că spune un adevăr dureros.

Pe cine interesează? Pe nimeni, pentru că, noi, oamenii, devenim Nimeni, la fel ca Ulisse, pe zi ce trece, refuzând să luăm atitudine atunci când suntem părtași la o nedreptate. Lasă că trece!

Nu. Nu va trece. Trauma acestor copii va rămâne în inimile lor toată viața. Trauma lor ne va rămâne și nouă în suflete pentru totdeauna.

Am crescut crezând că binele învinge. Am avut această naivitate undeva într-un colț de suflet. Încă o mai am, poate. Este absolut necesar să facem ceva, să acționăm, să ne ridicăm, să avem curajul să spunem ce ne deranjează.

Prea suntem forțați să înghițim cu forța zoaiele unei globalizări inumane. Prea suntem considerați toți proști. Pentru mine, mama e mama și tata e tata.

Respect părerea oricui, dar drept e să fie și a mea respectată! Așa e civilizat. Așa e normal. Așa e drept. Așa e democratic.

Între timp, am aflat că libertatea e o iluzie, la fel ca democrația. De fapt, asta înseamnă trezirea aceea de care vorbim cu toții, ieșirea din Matrix, sau cum spunem noi, românii, datul cu capul de pragul de sus ca să-l vedem pe cel de jos.

Am vizionat toate interviurile disponibile pe youtube cu Jim Caviezel, Tim Ballard și Mel Gibson și, da, cel din urmă recomandă filmul ca fiind „una dintre cele mai îngrijorătoare probleme din lumea noastră de astăzi - traficul de copii. Viitorul nostru sunt copiii. Acum, primul pas pentru a eradica această crimă este să devii conștient”.

Nu-mi pasă că filmul este distribuit de Angel Studios din Provo, Utah, care acceptă conținut creștin, sau că marketingul a inclus vânzări în bloc către biserici sau că vedeta filmului, Jim Caviezel, a jucat în „Patimile lui Hristos”.

Îmi pasă că anual 2 milioane de copii sunt traficați în întreaga lume.

„Sound of Freedom” a stârnit controverse, detractorii acuzând filmul că înfrumusețează realitatea exploatării copiilor și că alimentează teoriile conspirației QAnon.

Și ce dacă? Filmul vorbește despre o problemă, pune punctul pe un i, ridică un mare semn de întrebare. Vizionarea lui este o necesitate. Faceți acest lucru! Cred cu toată tăria că numai vizionând singuri filmul, o decizie poate fi luată, altminteri...

Inteligența Artificială poate crea filme pe care carcasele le pot urmări liniștite. Când sufletul e scos din context, ce rost mai are totul?